Prăjiturica prăjiturelelor

     "Nimic nu e mai bun ca o prăjitură...", îşi spuse copilul cu ochii plini de speranţe. Avea impresia că prăjitura îi făcea cu "ochiul". Era apetisantă, dar nu şi-o putea permite. O  mai admiră încă o dată şi plecă îngândurat. "Poate de ziua mea voi primi una..." îşi spuse copilul cu o strângere de inimă puternică.
     Zilele treceau şi se apropia ziua lui. Nu se aştepta să primească nimic de ziua lui la fel ca în ceilalţi ani. Înţelegea că familia sa nu are bani, dar şi-ar fi dorit măcar o prăjitură, nimic mai mult. Nu prea avea jucării, decât un robot, care şi acesta fusese furat dintr-un magazin de tatăl său, anul trecut. Se adunaseră deja prea multe, aşa că tatăl său fusese luat la închisoare. Îi părea rău, dorea ca tatăl său să fie alături de el şi mama sa. Nu mai credea într-o minune, cum ar fi să primească de ziua lui acea prăjitură.
    În sfârşit venise ziua lui. Era ca oricare altă zi. Abia aştepta să treacă ziua, dar în adâncul sufletului simţea că se va întâmpla ceva deosebit. Mai era puţin şi se întuneca afară, dar în acel moment bătu cineva la uşa modestei cămăruţe unde locuia băieţelul cu mama sa. Copilul se repezii cu o anumită fericire ascunsă în interiorul sufletului său mare. Deschise uşa şi rămase uimit. Era tatăl său. Nu îi venea să creadă. Era uluit. Îi sării în braţe şi cu toată puterea îl stânse în braţe. Era cel mai bun cadou pe care îl primise vreodată. Tatăl său scoase dintr-o sacoşă veche, prăjitura mult dorită de singurul şi unicul său fiu. Era fumoasă, nu-i venea să creadă, primise două cadouri de ziua lui. Era cel  mai fericit copil.
   Poate pentru alţi copii un cadou reprezintă ceva scump, dar pentru bietul băiat cel mai frumos cadou era reprezentat de iubirea pe care i-o arătase tatăl său.