Caut vrăjitoare pentru alungat fantome

                            A trecut o grămadă de timp de când nu am mai scris ceva pe aici. Pot găsi o mie de motive să mă disculp, însă voi pleca ușor capul asupra tastaturii și voi ține un moment de reculegere pentru fiecare moment când am avut idei, dar nu am avut chef.
                           Da! Cheful e ceva care stă în strânsă legătură cu lenea. Sunt buni prieteni, la cataramă pot spune... și amândoi stau pe umerii mei și îmi tot șoptesc: ”Maaai stai cu noi! Nu ne părăsi!”. Și cine sunt eu să mă opun vocilor din cap?!

                           Că tot veni vorba de vocile din cap și de posibilitatea de a fi considerată nebună.
De vreo câteva zile, sau mai bine zis nopți, se tot aude un zgomot ciudat în cameră. Un fel de râcâit, mers apăsat pe parchet, apoi ros ceva fier. Da, singurul specimen care poate face asta e un mutant invizibil.
                          Azi-noapte, ora 23. Mă uitam la un clip și aveam doar o singură cască într-o parte a corpului ce se numește ureche. Cu cealaltă ureche așteptam să aud zgomotul... și bineînțeles că l-am auzit. Opresc sunetul, scot încet casca din ureche și ascult. Pași apăsați pe parchet. Zici că ar fi avut tocuri cui și era împiedicat/ă, așa se auzea. Nu mă mișc, nu respir, doar mă gândesc ce să fac. Iau telefonul și aprind lanterna. Pe dracu! Nimic! Dar absolut nimic. (Chiar dacă sunt eu mioapă și nu purtam ochelari atunci, totuși, trebuia să văd ceva mișcând pe acolo). Deși până acum o secundă parchetul ăla trosnea de zici că juca un rinocer șotronul pe el. Mi-am zis că poate nu am auzit eu bine (dar acum serios... ce naiba! Auzul meu e destul de fin... Îl pot auzi pe ăla de la etajul cinci, din cealaltă aripă de cămin cum strănută. Sau îl pot auzi pe ăla care cântă de vreo 20 de minute manele și e la câteva străzi depărtare de mine).
                         Am trecut de faza asta, am mai stat și tot încercam să găsesc motive reale pentru zgomot. Poate e vreun gândăcel rătăcit care își caută familia, poate e vreo altă insectă care a fost respinsă din cuib de către suratele ei. Poate e vreo... habar n-am ce poate fi la bloc, la etajul patru. O molie ce a tras pe nas fire de lână cu prea multă naftalină. Habar n-am!
                        Am zis că ar fi mai bine să dorm, că era deja târziu. Când aproape să adorm și să încep să visez și eu ca un om normal vidre, vulpi și ceaune, iar se aude un zgomot. Dar nu mai era pe parchet de data asta, ci ajunsese la ceva fier și se auzea de parcă l-ar fi ros. Și rodea, și rodea, iar pe mine mă rodea curiozitatea. Ce naiba e ăla? Bineînțeles că pe lângă asta mai era și gândul meu: ”dacă vreun colț de pătură e pe jos?! Dacă se urcă dihania în pat?! Telefonul meu e jos, însă nici gând să-l iau de jos.. dacă dau peste chestie?!”. Am adormit la loc cu frica întipărită în adâncul sufletului: ce naiba e chestia asta?!
                       Nici acum nu am aflat ce este, pentru că pur și simplu îmi e frică să caut să văd ce este... Atât de fricoasă sunt. Oricum, nu am găsit niciun picior din presupusa chestie care-mi terorizează nopțile. Nu am găsit urme de salivă, urme de pași sau alte semne lăsate în urmă. Nu am găsit niciun indiciu care să-mi arate ce naiba e chestia asta.
                      Dacă ar fi să-i fac portretul robot pe baza a tot ceea ce se aude de câteva nopți, acesta ar arăta ceva de genul: o chestie mare, transparentă, cu dinți de oțel și care are copite și vreo câteva sute de kg.
Sincer, nu știu ce este, dar îmi e frică să deranjez ființa, doar pentru că sunt eu curioasă...

P.S.: Da, poate sunt bântuită...