De ce?

                   Nu degeaba se spune că fiecare fotografie are o poveste. Prin fiecare fotografie retrăiești trecutul, dar cel mai dureros este atunci când acel trecut te lovește precum un tren direct în piept, apoi trenul te mai lovește încă o dată, dar de data aceasta cu spatele, doar pentru a se asigura că ai simțit din plin durerea. Cel mai dureros este să privești în ochi o persoană din fotografii. Să-i vezi zâmbetul, sau poate încruntarea, să-i vezi fericirea impregnată pe chip, iar tu doar să stai, să te uiți și să te întrebi ce s-a întâmplat în toată această perioadă în care simți că ai intrat într-un vârtej.
Au trecut atâtea luni, poate ani, de când nu ai mai văzut acea persoană, iar dacă te-ai  întâlni cu ea, i-ai adresa o singură întrebare: ”de ce?”. Întâlnirea ar fi cutremurătoare, surprinzătoare chiar. Ai avea în față o persoană care s-a evaporat din viața ta într-un mod neașteptat. Uneori parcă îi recunoști râsul și parcă o zărești pe stradă, dar e doar o simplă iluzie a minții tale care caută răspunsul la o simplă întrebare: ”de ce?”.

                    La fel te întrebi ”de ce?” atunci când vezi că o persoană dragă se stinge ușor în mod conștient. Ochii îi sunt roșii și lipsiți de vitalitate, pielea palidă și niciodată nu vei înțelege de ce a ales să se omoare cu propriile mâini fără să se gândească la ceilalți, să se gândească la faptul că îi omoară încet, dar sigur, și pe ei. E dureros să vezi cum se scurge viața din persoanele dragi precum nisipul dintr-o clepsidră, iar tu să nu poți face nimic din cauza faptului că ”e mai bine să stai departe”. Te vei întreba ”de ce?”, dar nu vei avea răspuns...
                     Nu vei avea răspuns nici la întrebarea: ”de ce pun suflet în tot?”...