Record la amânarea lucrurilor

Când deschid o pagină pentru a scrie ceva nou, parcă mă blochez, îmi dispar ideile, cuvintele, nu mai știu nimic.
Și de aceea ajung de multe ori să închid pagina. Tot din cauza asta ajung să nu mai termin texte începute acum ceva timp, să nu mă apuc de proiectul pe care îl tot amân de vreo câteva luni și multe alte lucruri.

Dar probabil cel mai amânat lucru a fost să citesc o carte. Și nu am amânat-o o lună, două, poate un an... nu, ci 17 ani! Am ajuns la vârsta la care nu sunt chiar așa sigură că mi se mai potrivește cartea, dar cu toate astea mereu m-a intrigat faptul că nu am fost în stare în ăștia 17 ani să o citesc.
Așa că zilele trecute m-am apucat să o citesc și mi se pare fascinantă. De ce?

Păi de ceva timp mi-am descoperit o pasiune pentru lucrurile vechi, iar cartea asta e de prin 1956 și s-a alăturat cărților de prin 1890.
Apoi este semnătura unui om pe acea carte. Persoana era clasa a VI-a când a semnat cartea și spunea că i-a plăcut foarte mult. Dar ceea ce este și mai interesant, persoana a trecut și școala la care era în acel moment - fix școala lângă care locuiesc ai mei și lângă care am stat și eu atâția ani (până să mă mut).
Mă fascinează faptul că am reușit, în sfârșit, după 17 ani să deschid cartea asta, să încep să o citesc, să mă transpun într-o lume de copil în care mi-ar fi plăcut să-mi fi plăcut cărțile.
Dar nu mi-a plăcut să citesc sau poate nu mi-a plăcut pentru că nu mi-a fost insuflată pasiunea asta.
Regret că nu am făcut ceea ce trebuia la timpul lui și încerc să le fac acum pe toate. Încerc să mă educ, să învăț ce trebuia să știu până acum, să-mi construiesc viitorul, să-mi înțeleg și să-mi accept trecutul, să trec peste traume si frici ce au fost dobândite în ani. Încerc să-mi depășesc condiția, iar azi sper să fiu mai bună decât am fost ieri, iar mâine să fiu ce nu am fost azi.

Încerc să accept faptul că eșecurile mele din prezent sunt cauzate de traumele din trecut, că lipsa de motivație poate avea la bază o urmă de depresie, că viața perfectă a unora nu e deloc roz, iar că viața mea este fix așa cum vreau eu să fie. Trebuie doar să reușesc să mă accept, să mă înțeleg și să schimb piesele ce nu se mai potrivesc în contextul actual.

Dorința de a nu mai părea un copil în ochii multora este dorința mea cea mai mare, ce-i drept nici fizicul nu mă avantajează, având această înălțime fabuloasă de 1.56 (deși îmi place să spun că am 1.60), obrajii cărnoși și ochii mari (dacă nu port ochelari).
Cum nu am ce schimba la fizicul meu, încerc să echilibrez balanța atunci când vine vorba de comportament, vestimentație, soluționarea problemelor... dar cu toate astea, atunci când vine vorba de realaționarea cu instituțiile statului, mă transform în cel mai inocent copil și dacă s-ar putea, aș trimite pe altcineva în locul meu - atât de mare este golul din stomac.

Revenind la cartea pe care trebuia să o citesc acum o grămadă de ani... voiam doar să vă întreb: voi cât ați amânat un lucru? (De fapt nu voiam să mă plâng de nimic, dar a ieșit fără să vreau).
Printre ale lucruri amânate mai am și un parc în care aș vrea să ajung de vreo cinci luni...