O iubire...

(III)

     Terminasem ceea ce avusesem de scris. Scrisesem 3 pagini...după ce le-ai citit mi le-ai rupt. În acea secundă toată liniştea am spart-o cu acel "Nuuu..." disperat. Nu îmi venea să cred, nu îmi puteam explica de ce mi le-ai rupt...Am început să plâng, iar tu m-ai întrebat pe un ton răstit în timp ce rupeai foile în bucăţi mici, mici: "De ce plângi? Plângi că ţi-am rupt paginile? Că vreau să scot din tine ce e mai bun? Că vreau să iei o notă mare? Răspundee...de ce plângi?". În momentul acela îmi venea să sar la gâtul tău să-ţi sug sângele ca o vampiriţă, să te las să suferi în mijlocul camerei la fel cum îmi făceai tu acum. Îmi venea să te lovesc...Dar nu am facut-o. M-am uitat fix în ochii tăi, dar nu am putut să-ţi răspund. Nu ştiam exact ce să-ţi răspund. Am preferat să tac atunci, doar că nu voiam să zic ceva care pe urmă să regret. Lacrimile mi se scurgeau pe obraz, iar tu mi le-ai şters cu mâna ta. În acel moment parcă eram fericită că m-ai atins, dar la cât m-ai făcut să plâng şi pentru faptul că nu recunoşteai că mă descurc cât de cât bine te-am respins. Atunci... bănuiesc că ţi-ai dat seama că sunt supărată pe tine aşa că au urmat câteva minute de linişte. După câteva minute în care m-am mai liniştit m-ai întrebat: " Eşti supărată pe mine, nu-i aşa? Înţelege,nu vreau să te descurci bine...ci foarte bine. Vreau să faci perfect. Vreau să faci mai perfect decât dacă aş da eu acel examen. Vreau să fii TU cea mai bună. Acum eşti supărată pe mine, dar mai târziu o să-mi mulţumeşti, o să vezi tu.". Te-am privit în ochi. În acel moment nu te mai iubeam, te uram ca pe cel mai mare duşman al  meu. Mi-ai luat mâna mea în mâna ta, dar din nou te-am respins. În mod normal acest gest m-ar fi făcut să ţip de fericire, să mă topesc, să ţopăi chiar, dar atunci...te-am respins. Parcă nici nu voiam să te mai văd. "Eşti foarte supărată pe mine, nu-i aşa?", a urmat sesizarea ta care era foarte corectă. Nu ţi-am răspuns nimic. Poate pentru faptul că nu îţi răspundeam la nicio întrebare era un motiv în plus prin care ţi-ai dat seama că nu eram supărată pe tine....ci foarte supărată. Nici să te privesc nu mai puteam. Simţeam o mare dezamăgire în suflet care mă făcea să sufăr. Tare. Atunci tu te-ai ridicat de pe scaun şi ai început să cauţi o carte în bibliotecă. Ai deschis-o şi mi-ai pus-o în faţă şi mi-ai zis să citesc. Stăteai în spatele meu şi ai început să-mi explici aproape fiecare cuvânt din carte. Era o carte în care se discuta despre efortul pe care cei din jur îl acordă persoanelor importante din viaţa lor, pentru ca acestea să reuşească în viaţă...chiar dacă trebuie să înfrunte greutăţi la început. Atunci m-am simţit foarte ruşinată de ieşirile mele, de lacrimile pe care le-am vărsat...de aceea m-am întors cu faţa spre tine şi mi-am cerut scuze cu ochii în lacrimi. Lacrimi care mai apoi s-au prelins pe obraji. Şi acum parcă simt acea îmbrăţişare pe care am primit-o de la tine. Era ceva unic, era la fel ca în fanteziile mele...Doar că acum nu era o fantezie. Era cât se poate de real ceea ce mi se întâmpla. Chiar nu ştiu nici măcar acum de ce am început să plâng în hohote. Dar tu m-ai stâns şi mai tare în braţe. În acel moment, ţin minte, m-am uitat în ochii tăi şi te-am strâns şi eu în  braţe şi mi-am cerut încă o dată scuze. Te-ai uitat la mine şi mi-ai zis: "Pentru ce-ţi ceri scuze? Pentru că te fac să plângi? Pentru asta îţi ceri scuze? Eu nu vreau să te fac să plângi, eu vreau să te fac cea mai bună..." şi m-ai sărutat pe obraz. Nu o să uit niciodată acel moment în care buzele tale mi-au atins obrazul...Niciodată. Ţi-ai tras scaunul mai aproape de mine şi ai început chiar tu să-mi citeşti din acea carte. Dicţia ta, modul în care citeai...nu m-au putut opri de la a nu-mi aşeza capul pe umărul tău. În acel moment ai făcut pauză de câteva secunde şi ţi-ai pus mâna în jurul taliei mele şi ai continuat să citeşti. Deja fanteziile mele parcă deveneau realitate. Mă gândeam oare ce gust au buzele tale. Nici măcar nu am observat când ai terminat de citit, aşa că tu m-ai întrebat: "Heii...tu măcar m-ai ascultat?"...iar eu puţin ruşinată ţi-am răspuns cu o minciună "Da, domn' profesor...v-am ascultat". Atunci revenind la realitate mi-am ridicat capul de pe umărul tău. Nu mi-am putut explica cum de m-am lăsat purtată de val, aproape cred că m-am dat de gol atunci...Atunci mi-am promis, în gând, că nu o mai fac nici un gest ca acela, pentru ca să nu mă dau de gol. Aşa că am luat pixul şi ţi-am zis: "Nu îmi mai daţi nici un exerciţiu?"...atunci tu ai zâmbit..."Vrei exerciţii? Vrei să ţip iar la tine, dacă nu le faci bine? Spune..."...."Vreau un exerciţiu, dar nu vreau să mai ţipaţi la mine...vă rog frumos." Mi-ai zâmbit din nou şi mi-ai promis că nu o să mai ţipi la mine şi m-ai strâns în braţe, dar...am respins îmbrăţişarea, pe motiv că...îmi era pur şi simplu ruşine faţă de tine. Nu ştiu de unde aveam atâta ruşine în mine...Cuvintele care au urmat m-au lăsat fără răsuflare "Nu vrei să te îmbăţişez? Atunci cred că m-am înşelat...Eu credeam că simţi ceva pentru mine." Atunci când ai terminat fraza credeam că pică cerul pe mine, că îmi fuge pământul de sub picioare, cred că atunci m-am făcut roşie la faţă, nici nu ştiam ce să-ţi mai zic. Îmi tremurau mâinile şi picioarele. Eram uimită. Credeam că totuşi ceea ce simţeam pentru tine nu se vadea, dar se pare că mă înşelasem...Ai început să râzi şi m-ai luat în braţe. "Cee...crezi că nu mi-am dat seama? Sunt profesor, îmi dau seama din priviri de ceea ce gândesc elevii, desigur...nu pot "citi" toţi elevii...dar pe marea majoritate îi pot "citi". Cu tine mi-a fost puţin mai greu, eşti puţin introvertită...nu te deschizi uşor nimănui. Trebuie muncă la tine, dar după ce reuşeşte omul să te cunoască...(şi m-ai sărutat pe obraz) eşti minunată." În acel moment simţeam că mă topesc în braţele tale, momentele acelea întreceau orice fantezie pe care mi-o puteam imagina vreodată. Atunci te-am strâns în braţe şi mi-am luat inima în dinţi şi am recunoscut faptul că te iubesc, sunt îndrăgostită de tine...chiar dacă în imaginaţia mea, urma să râzi de mine şi să-mi spui că sunt o proastă...o simplă fată...că tu nu simţi nimic pentru mine, că doar te joci cu mine. Dar nu a fost aşa. M-ai strâns şi mai tare în braţe, m-ai privit în ochi şi mi-ai spus:"Mult îţi mai ia până să recunoşti ceva". Iar în momentul acela buzele noastre s-au unit. În sfârşi mi-am astâmpărat curiozitatea despre ce gust au buzele tale...

*Urmează...