M-am săturat să le explic alor mei că eu cu dumnezeu suntem prieteni foarte depărtaţi. Le tot repet asta cam de când aveam vreo 13 ani şi de fiecare dată se uită cu acea privire furioasă la mine. De ceva melodii mai "colorate" nici nu se pune problema. Deci fără...sunt fată, sunt mică..ce naiba...
"Nu te îmbrăca cu aia...aia nu îţi va sta bine, aia nu-i pentru tine...aaa..blugii ăia nu..clar...cum să porţi aşa ceva...porţi prea multe culori închise...dă-ţi părul ăla din ochi...dă muzica mai încet...de ce nu scrii...iar stai la calculator...de ce asculţi muzica asta...mai taci din gură...o să faci asta...o să te duci şi o să cumperi...eu vreau să faci facultatea asta pentru că e folositoare....................................."
Deci m-am săturat ca altcineva să-mi dicteze. Să-mi dicteze, dar doar într-o anumită măsură. Să mă lase pe mine să mă îmbrac aşa cum vreau eu. Cu fusta la lungimea la care vreau eu, cu bluza aia neagră şi cu tenişii ăia...nu îmi plac hainele elegante....deci nu o să mă îmbrac aşa cum vor ai mei...clar...Uneori mă scot din sărite când vorbesc despre cine ştie ce paţachine care plecă noaptea în club şi vin de acolo crăcite (să nu zic altfel...) şi dau ca exemplu...că nu e normal aşa ceva...că nu ştiu ce...ok, nu-i normal, de asta îmi dau şi eu seama...dar mă enervează că după ei toţi oamenii ar sta într-o cutie până la vârsta de 30 de ani.
De multe ori îmi atrag atenţia ca nu cumva să mă apuc de fumat, că-i rău că nu ştiu ce...şi tot de multe ori îmi stă pe limbă o întrebare: "Tu de ce fumezi...???De ce arunci banii aiurea pe un pachet de ţigări în fiecare zi?" (întrebare adresată tatălui meu). Le-aş spune să stea liniştiţi că oricum nu-mi place gustul lor...Nu-mi place ca atunci când întâlnesc pe cineva pentru prima dată şi văd că fumează imediat cataloghează acea persoană drept "aşa nu".
Şi acum chestiuţa care îmi stă mie pe creieraş...tatuajul. Exact. Tatuajul. Cred că dacă mi-aş face un tatuaj, nu cred că m-ar mai recunoaşte ca şi copilul lor...sau s-ar supăra pe mine şi nu mi-ar mai vorbi...şi ar fi tot aia...
Deci da...am un pitic pe creier care mă tot fute la cap că el vrea tatuaj. Ştiu ce tatuaj vreau, ştiu unde...dar nu ştiu dacă o să mi-l fac vreodată...De ce?? Pentru că părerea celorlalţi contează...cică...
Abia aştept să-mi creeaz propria mea viaţă şi nimeni să nu-şi mai bage nasu' în ea...
Asta-i viata cand te pricopsesti cu parinti bip-bip ( stii tu care-i epitetul ... ). Nu-ti ramane decat sa faci frumos, atat vreme cat esti minor si depinzi de banii lor : extrem de frustrant dar asta e situatia.
RăspundețiȘtergereO sa te ajute chestia asta, daca o constientizezi : ei te pot forta sa mimezi o anumita gandire, sa te comporti cum vor ei, insa niciodata NU iti vor putea controla gandirea ( doar daca tu le vei permite ).
Chiar daca nu te poti exterioriza din cauza lor, pe dinauntru esti tu insuti si ei nu au nici o putere aici : asta e cea mai tare razbunare ever.
O sa vezi tu cand vei ajunge pe picioarele tale, si iti vei permite sa fii tu insati si pe exterior, si in societate ( socul si drama lor ca n-au putut sa te dreseze, ci tu i-ai fraierit pe ei dandu-le iluzia reusitei, o sa fie bucuria ta ).
Ca sa nu mai amintesc ca iti vei putea permite luxul sa nu iti mai peste de parerea altora.