Confesiune

   Mă amăgesc... cu sentimente, cu vise, cu tot... chiar şi cu tine. Păcat. Păcat că doar mă amăgesc. Mă simt ca un copil căruia i se flutură o acadea sub ochi, dar nu o primeşte... Eu vreau... Eu vreau să primesc, dar mă amăgeşti... dar nici eu nu ştiu cum să-ţi spun ce vreau...  Atunci când sunt foarte aproape să obţin ceea ce vreau, îi dau uşor cu mâna. Ştiu că mi-ar plăcea să-i simt gustul... Gustul dragostei... L-am simţit odată... E cu mult mai dulce decât mierea, dar dulceaţa i se poate duce astfel încât rămâne cel mai acru gust... Gustul dragostei, în cazul meu, începe să fie din ce în ce mai acru... Păcat. E vina mea... Dramatizez... Ştiu... Nu fac nimic... Ştiu... Sunt copil... Ştiu...
   Poate, până la urmă, eu singură mă amăgesc... Poate tu eşti doar o iluzie a  imaginaţiei mele bogate... Poate că tu nu exişti cu adevărat pentru restul... Pentru mine exişti şi eşti o pata de culoare în lumea mea gri...
Dar... dar spun iarăşi glume proaste, nu?
   Simt cum îngheaţă ceva în mine... Oare îngheaţă inima mea sau sentimentele faţă de tine care s-au dezgheţat odată cu apariţia ta?
   Am început să cred că nu însemn nimic pentru tine... De fapt, chiar nu însemn... Dacă însemnam ceva pentru tine poate viaţa ta nu ar mai fi fost rea şi nu ai mai fi urât-o...
   Vreau să te întreb multe uneori, dar îmi e frică să nu te întreb ceva deplasat şi să crezi că râd de tine... Vreau să aflu ce-ţi place, ce nu-ţi place... Vreau să-ţi aflu mici capitole din viaţă... Dar nu am avut curajul să te întreb... Nu ştiu cum să duc discuţia spre ceea ce vreau... Nu ştiu să obţin ceea ce vreau... Păcat.
   Mi-aş fi dorit să scriu alte rânduri, tot despre noi, dar alte rânduri... Ceva frumos, amuzant... nu trist. Dar tristeţea mă domină...
   Copil naiv ce sunt...