Jurnalism, pe bune?

                 Ceea ce pot spune e că nu regret faptul că sunt studentă la specializarea Jurnalism, ci regret că jurnalismul din România, în mare parte, e la pământ. E un jurnalism grotesc, plin de omoruri, violuri, fapte care ating latura sensibilă a publicului.
                  Ziarele printate au câteva pagini și sunt pline de știri neinteresante, în online titluri șoc, texte scrise parcă cu ochii închiși, texte din care nu prea înțelegi nimic, audiovizualul e plin de nimicuri și piți dezbrăcate.
                  E frumos să fii jurnalist, să mergi pe teren, să aduni informații, să interacționezi cu oamenii.
Desigur, nu este exclus să dai peste niște persoane care îți spun: ”Auzi fetițo, nu ai treabă? Lasă-mă în pace.” sau ”Ce? Nu stau eu de prostiile astea.”. Însă sunt și persoane care vor să vorbească cu tine... și îți vorbesc de parcă zici că te-ar cunoaște de o viață. Mie persoanele astea îmi plac.
În timpul practicii am întâlnit persoane din ambele categorii. Mi-a făcut plăcere să merg la evenimente. Mi-a făcut plăcere să interacționez cu oameni minunați ce au talente deosebite sau care au reușit să facă ceva important în viața lor. Mi-a plăcut, dat fiind faptul că acei oameni au avut încredere în mine, mi-au cerut articolele și... le-a plăcut. Le-a plăcut ce am scris despre ei, nu am jignit, nu am fost subiectivă, am prezentat opiniile tuturor părților lăsând cititorul să aleagă cu ”cine va ține”.
Cel mai greu mi-a fost să trec peste faptul că dacă nu ai subiect poți reformula o știre de pe un site, cu condiția să precizezi sursa. Mi s-a părut urât. Lucrul ăsta orcine îl poate face de oriunde. Nu trebuie să te numești jurnalist și să stai într-o redacție pentru a face asata. Poți sta la fel de bine pe nisipul de la Ipanema și poți scrie sau poți sta cocoțat în vârf de munte și poți căuta știri pentru a le rescrie. Partea asta m-a dezamăgit, e urâtă!
                Una dintre caracteristicile știrii e că trebuie să fie negativă pentru a avea impact asupra cititorului. Însă ar fi o lume mai frumoasă și mai bună dacă presa ar prezenta mai multe lucruri pozitive. În loc să scrie cum s-a aruncat Gigel de pe pod pentru că nu mai avea bani de țigări, mai bine mi-ar povesti despre cum Ionel a câștigat premiul cel mare la un concurs de robotică ce a avut loc în Kuala Lumpur. Dacă îmi povestește despre Gigel, eu, cititor/ascultător care nu prea mai gândesc (și o să spun și de ce), când rămân fără bani, îmi aduc aminte ce a făcut și țup și eu în cap, ca prostul. Dar dacă aflu despre Ionel, poate o să mă gândesc: ”Băi, trebuie să fac ceva cu viața mea. Adică uite, copilul ăsta a făcut atâtea, iar eu nu sunt în stare?!”.
                Publicului îi trebuie lucruri pozitive, deoarece și acestea îl pot impresiona, însă este ”sedat” de știrile negative care sunt atât de mediatizate, încât cu greu reușește să mai reacționeze la un lucru bun. Spuneam că în ulimul timp oamenii nu prea mai gândesc. De ce? Pentru că iau de bun tot ceea ce spune presa. Jurnalistul este văzut ca un lider de opinie, un ”învățător” al maselor... iar dacă tu, ca jurnalist, nu lași cititorul/ascultătorul să mai și gândească un pic, să mai disece și el probleme, va ajunge să creadă tot ceea ce îi spui. Din punctul meu de vedere, a fi jurnalist bun nu înseamnă să manipulezi oameni și să-i faci să creadă ceea ce vrei tu. A fi un jurnalist bun înseamnă a prezenta știrea și să te detașezi de ea, nu încerca să umbli la latura aia emoțională a publicului. Știu, nu vei mai avea rating, însă vei supraviețui, chiar dacă vei fi diferit de ceilalți jurnaliști. Cu cât le dai oamenilor mai multe știri dintr-o anumită categorie (omor, voluri, înșelăciuni, furturi, etc.), ei vor mai mult. Așa se ”programează” un public.
                Legat tot de cazul din Vaslui, menționez campania celor de la Adevărul care pe mine mă dezgustă. Ei vor să arate lumii, printr-un șir de articole, începuturile acestui caz, demersurile, poveștile ce se ascund în spatele acelei fapte. Sincer, campania asta mi se pare ceva de genul: ”Hai să le mai dăm proștilor câte ceva, însă le dăm pe rând, pentru a-i ține <<lipiți>> de noi, să nu-i scăpăm, să nu cumva să uite de caz, să-i mai <<drogăm>> un pic”. Asta mi se pare genul ăla de prostelă ieftină la care apelează și emisiunile de divertisment ”La Măruță”, ”Teo show” și altele din categoria asta. În cazul acestui viol mulți jurnaliști au văzut doar rating și faptul că pot emoționa publicul, îl pot mișca. Oare câți jurnaliști s-au gândit cu adevărat la drama fetei și nu la: ”Să scriu eu primul, să afle lumea de la mine, nu de la alticineva”.
                 Însă lucrul ăsta nu se întâmplă doar cu acest caz, așa e mereu. E foame de rating, de publicitate și de maipulare. Mulți ”jurnaliști” nu sunt decât niște indivizi fără scrupule, restul... e pe cale de dispariție.