Sconcszilla în acțiune

                     Știi sentimentul ăla când mergi pe stradă și la un moment dat simți că te ia amețeala, simți că îți fuge pământul de sub picioare, că ceva nu e în regulă cu tine? Eu îl știu, din păcate...
                     Zilele trecute mergeam prin oraș și am fost forțată să trec printr-un pasaj. Nu ar fi fost nimic rău dacă după primii doi pași nu mi-ar fi venit să alerg și să strig: ”Vreau parfum!”. În acel moment am simțit cum un miros pregnant de canalizare îmi gâdilă fiecare glandă din mucoasa olfactivă, cum mi le tăvălește prin acel miros apoi mi le lasă să zacă pe un câmp plin de cadavre. Cred că Bacovia aplaudă frenetic imaginația mea morbidă și urât mirositoare.

M-am târât ca o eroină prin pasajul pietonal, deși îmi venea să rămân acolo, să mă contopesc cu mirosul, pentru că nu mai puteam respira. Mergeam, însă parcă  mai aveam o grămadă până la ieșire. În tot pasajul răsuna un cânte de jale la nai cântat de un țigan pe ale cărui haine și piele, probabil, dansau zglobii moleculele puturoase. Ce n-aș fi dat atunci pentru cel mai ieftin deodorant existent pe piață, din ăla cu ”briză de ocean”. Să în pulverizez în fața mea, iar eu să merg prin norul ăla ieftin cu briză de ocean.
Cântecul ăla răsuna în tot pasajul, iar eu deja cred că schimbasem vreo trei sau patru culori la față. Într-un final am reușit să văd lumina de la capătul suferinței mele de un minut. Am urcat cu ultimele puteri cele 12 trepte (am avut timp să le și număr), am ieșit la lumină și am inspirat... proastă alegere. Mirosul din pasaj era acum și mai puternic. De ce? Eram la un metru distanță de o toaletă ecologică, adică genul ăla de loc ce miroase mai tare decât 20 de moși îmbibați în transpirație și 15 babe ce miros a naftalină, toți înghesuiți într-un autobuz cu geamurile închise pe o căldură de +32 de grade C. Cât ghinion am putut avea și eu... să pic din lac în puț! Începeam să cred că în pasaj chiar mirosea frumos, pentru că până să mă hotărăsc eu să mai merg vreo 300 de metri, a ieșit un moș mort de beat din acea toaletă, moment în care cred că sufletul a vrut să mă părăsească, pentru că nu puteam respira.
                Am plecat împleticindu-mă și întrebându-mă dacă și eu miros urât după tot episodul ăsta... însă nu am avut prea mult timp de gândire, pentru că m-am urcat în autobuz și am dat de Sconcszilla. Spaima apei, a săpunului, deodorantului și parfumului era tocmai în spatele autobuzului, iar eu în față. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama de ce toată lumea se înghesuia în față și pe lângă geamurile deschise, dat fiind faptul că am dat-o pe o babă la o parte de lângă geam pentru a sta eu la aer. Și oricum nu-i făcea bine babei curentul...
               Când am ajuns acasă am făcut duș, am dat cu două geluri de duș, apoi cu parfum... și încă parcă mai simțeam acel miros, însă e bine că mi-am păstrat mâncarea în mine.
Așa că... aș vrea să se facă o petiție pentru curățarea pasajelor pietonale, desființarea toaletelor ecologice și să se interzică oamenilor care au un miros puternic pe ei să se urce în mijloacele de transport în comun.