Idolatrizarea

     Stau şi mă uit la copii ăştia de până în 13-14 ani...sunt înnebuniţi după vedete. Miley, Selena, Biber, Jonas Brother...şi or mai fi şi alţii. Copii ăştia nu se simt bine dacă nu au gentuţă, tricou, încălţăminte cu ăia de mai sus...sau cu Barbie sau Cars. (Desenele animate Cars îmi plac şi mie, îmi place mai ales Bucşă...dar nu ajung până la idolatrizare.) Băi...când eram eu aşa...mai mică...acum  mai mult de 10 ani, aveam doar câteva jucării...adică nişte păpuşi şi câteva jucării de pluş. Nu aveam calculator performant, nu aveam telefon cu touchscreen, nu aveam păpuşi care vorbesc, nu aveam jucării interactive...nu aveam nimic din astea. Şi nu pentru că nu aveau părinţii mei bani, ci pentru că nu erau sau se găseau foarte rar. Nu aveam calculator, dar aveam...nu ştiu cum se numeşte, dar mă jucam cu nişte casete ca astea. Ăla era calculatorul meu...(Dacă ştie cineva cum se numeşte, îl/o rog frumos să spună). Când ieşeam afară şi mă jucam nimeni nu punea accent pe jucării. Nu zicea nimeni..."Vaii...nu ai nicio maşină din colecţia Cars...Pleacă bă la scara ta.", "Vaii...nu ai niciun bebeluş care face pişu...Gata..am plecat. Mamăăăăă...". Atunci nu interesa pe nimeni cu ce te jucai, ce aveai, cu ce te îmbrăcai. De ce? Pentru că eram mici şi proşti? Sau pentru că nu ne tâmpea televizorul cu toate paţachinele? Şi asta...
     Acum fetişcanele astea de 8-9 ani...îmbrăcate în colaţi din ăia pornografici, ochelari de soare şi bluziţă cu Hannah Montana, Barbie, sau fără niciun personaj dar în culori ţipătoare cu paiete şi alte bălării... etc...De ce se îmbracă aşa? Pentru că asta văd peste tot, aşa se îmbracă şi idoli lor...Şi se plâng părinţii mai târziu, peste câţiva ani, că copiliţele lor nu prea mai sunt copiliţe, că sunt dezvoltate...că o fi, că o păţi...Că sunt rebele...Oare de ce? Miley se droghează..."ooo..vaii..e super cool". Selena iese cu un prost..."supeeerr...le stă foarte bine împreună". Şi câte şi mai câte...Le spui copiilor de azi despre Tom & Jerry şi se uită strâmb la tine. Le zici despre Copii de la 402..."urâte", despre Familia Flinstone..."prea vechi"...despre Looney Tunes..."ce-s prostiile alea". Sinceră să fiu, habar nu am ce desene le plac ăstora mai mici. Aia nu, aia  nu...dar ce? Vă întrebaţi de unde ştiu astea cu Miley şi cu restul? Vă gândiţi că idolatrizez prostia? Nu, desigur că nu. Dacă idolatrizam prostiile alea, acest text nu ar mai fi existat. Ştiu toate astea din sursă sigură...De la o puştoaică de 10 ani care foloseşte netul doar pentru a se documenta despre viaţa vedetelor/idolilor ei...E înnebunită după specimele astea...Iar când ne întâlnim nu ezită să-mi povestească tot ce ştie ea despre persoanele alea. Chiar dacă pe mine nu mă interesează, o ascult mai mult din amuzament...
E de vină şi mass-media că uneori prea pune accent pe ceea ce fac vedetele, pe unde au fost, cum au fost îmbrăcate...dacă li s-au văzut chiloţii...dar sunt de vină şi părinţii că îşi lasă copii să fie absorbiţi de toate aceste chestii. Din punctul meu de vedere, un copil de 10 ani nu ar trebui să ştie ce e aia salvie şi pentru ce se foloseşte ea. Nu ar trebui să ştie ce e acela un club. Nu ar trebuie să ştie ce sunt acelea "mişcări lascive". "Miley are tatuaje...aici..aici...aici..aici...şi o să-mi fac şi eu când o să cresc...şi o să-mi fac unu' ca a lu' Miley...". Sunt copii şi nu prea gândesc că peste vreo câţiva ani, toate astea nu vor mai conta pentru ei...că nu îi va mai interesa prostiile astea...peste câţiva ani vor fi alte chestii, copii vor vrea altele şi altele...Am dreptate? Da sau nu?