Scrisoarea de iubire II

    Prinţesa se îmbujora şi porumbiţa o săruta. "Tu dragă porumbiţă... sper să nu fi uitat şi de a mea guriţă ce ţi-am dat-o pentru prinţul meu scump şi drag". Se uita în ochii porumbiţei, răspuns aştepta. Ahh... prostuţa de ea, porumbiţa nu vorbea. Un zâmbet pe faţă îi apărea... Ochii i se luminau şi inima îi bătea.
Citea şi recitea scrisoarea dragului ei prinţ şi atunci îşi aduse aminte prostuţa de ea. Nunta-i era aproape.
Nici nu mai apucă să respire, luă o foaie şi gândurile-şi aşternu:

"Dragul meu,

    Prinţul meu... eu timp îţi dau, dar nu prea mult. Să vii repede la al meu tată şi să mă ceri chiar şi în genunchi. Nunta-i aranjată cu un prinţ meschin, rău şi dur. Te rog ajutor, prinţul meu, scumpul meu.
                                                                                      
                                                                                    Pe pupă dulce,

                                                   A Ta Prinţesă."

   Timp de pierdut nu era. Împachetă scrisoarea, o parfumă şi o băgă în plic. Luă porumbiţa şi îi ataşă scrisorica. "Tu, porumbiţă albă zboară repede departe la al meu prinţ... De salvat doar el mai poate. Dragul meu, scumpul meu prinţ...". Dădu drumul porumbiţei şi această zbură mai repede ca oricând.

Inima prinţesei apăsat bătea. Nici nu-şi putea imagina viaţa alături de altcineva decât dragul ei prinţ.

"Ohh... tu prinţ de pe alt meleag... cum ai reuşit să pui mâna pe inima mea? Ohh... tu prinţ frumos şi cu şatenele plete... nici nu ştii cât de mult te pot plăcea".

   Prinţesa zilele număra şi petale la trandafiri rupea. "Ba mă iubeşte, ba nu mă iubeşte...".

Prinţesa se bosumfla, nici de mâncat nu mai mânca... Ea pe prinţ îl aştepta. "Tu prinţ din depărtări, grăbeşte-te spre iubita ta... Ziua se apropie... Te rog nu mă lăsa...". Dar prinţul se grăbea. Era călare pe un cal alb cu stea în fruntea... 

"Prinţesă dragă, o să ajung şi pe tine te voi lua... drept soţia mea. Ahh... tu cal cu stea în frunte de-ai zbura măcar..."
Atunci calul capul şi-l întoarse şi spre prinţ grăi: "Dacă aşa vrei stăpâne aşa va fi..." şi calului două perechi de aripi îi apăru... 
"Tu, cal ce eşti... de ce până mai azi nu mi-ai vorbit?"
"Tu stăpâne ţin-te bine de a mea şa şi acum' vom zbura..."
Calul zbura, prinţul se ţinea, iar prinţesa se gătea...
"Prinţ nerod ce eşti... m-am încrezut în tine şi tu ce-mi faci? M-ai lăsat pe mâna altuia. Ahh... şi nici porumbiţa nu mi-ai înapoiat-o... prinţ nerod..."
Prinţesa nici nu ştia că al ei prinţ zbura spre ea.
Nunta începea, iar prinţul ei drag nu mai venea. Şiroaie de lacrimi îi curgeau şi nervii o năpădeau... 
"Ahh... tu destin ciudat, oare în ce m-ai băgat? Tu nu vezi cum îmi curg şiroaie lacrimile amare...? Adu-mi prinţul meu cel drag, cu el să mă mărit... Din cer să pice prinţul meu, iar pe prinţul cel meschin să mi-l omoare."
Prinţesa apăsat păşea şi lacrimile-i curgeau. Nici porumbiţă, nici scrisorică, nici prinţ... Nimic nu se vedea...
"Ahh... tu prinţ ce eşti, niciodată nu te voi uita chiar dacă tu asta ai făcut. Îţi voi blestema şi zilele şi nopţile şi noroc în dragoste... ioc. Asta e tot ce-ţi urez, dragă prinţ, dragă nerod..."
Prinţesa, dulcea de ea, în faţa altarului ea era... şi tare mai bocea.
"Tu, fata mea... nu mai boci. O să creadă lumea că nu-l placi..."
"Dar mamă..."
Nici nu apucă să termine că un strigăt din cer se auzi:
"Prinţesa e a mea. Eu sunt prinţul ei, ea e prinţesa mea şi nu o împart cu nimenea. Dulcea de ea...".
Invitaţii amuţiră, iar părinţii înnegriră de necaz...
"Cine-i ăsta...", strigară toţi într-un glas.
"El e al meu prinţ, iar eu a lui prinţesă... Coboară jos  şi vino de mă scapă de acest mare necaz."
"Fata mea, ai înnebunit... nunta-i aranjată... nu te mai fâstâci..."
"Mamă, eu pe el îl iubesc... Prinţul meu coboară jos aici..."
"Vin prinţesa mea, vin..."
"Obrăznicie", strigau toţi.
"Omorâţi-l..."
"Staţi oameni buni, nu vă grăbiţi... Eu la duel îl provoc pe omul cel meschin. Ne vom lupta până la apus..."
"Ruşine", strigau toţi.
"Cine va câştiga, acela dulcea prinţesă va păstra... "
"Aşa să fie prinţ nebun..."
    Şi se luptară şi se luptară... Inima prinţesei tare mai bătea, se ruga la Zei... se ruga la toţi pe al ei prinţ să-l cruţe.
Apusul era aproape... Şi nici unul nu murea... Se luptau şi se luptau... Soarele apusul şi-l pregătea, iar prinţesa mâinile şi le frământa.
Cu o lovitură, cu o sucitură prinţul drag îi înfipse o sabie-n gură... Prinţesa ţopăia şi urlete se auzeau. Lor nici că nu le mai păsa...
Prinţul o ridică pe a lui dulce prinţesă şi spre palatul lui porni...
Prinţesei nici că-i mai păsa. Era a lui acum... Şi ce bine îi mai părea...
Calul zbura, iar cei doi se sărutau...
"Tu, prinţesa mea dulce... inima-ţi este bine?"
"Prinţul meu, inima-mi este acum foarte bine... Inima mea acum îţi aparţine întru-totul... Dragul meu, prinţul meu..."
"Ahh... prinţesa mea, trandafirul meu cel dulce... Te strâng la piept. Acum eşti doar a mea..."
Şi zburară şi zburară cale lungă... până la al ei prinţ acasă.
"Ăsta-i castelul meu iubita mea. De acum va fi şi castelul tău.. trandafirul meu..."

   A doua zi nuntă mare mai era. Prinţi şi prinţese se adunară... să vadă nunta cea mai mare. Prinţesa zâmbea, iar prinţul o privea. Era dulce, chiar mai dulce ca în ale sale vise...
"Tu, prinţesă dulce şi frumoasă vrei să îi fii soaţă?
"Desigur că vreau... "
"Tu, prinţul meu o vrei pe această fată drept soaţă?
"Asta am vrut mereu..."
Şi cei doi se sărutară şi nuntaşii aplaudară...
   Nunta ţinu mult timp. O săptămână, o lună, un an... poate mai petrec şi acum... Dar un lucru e cert...
Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Sfârşit