Apelați cu încredere la serviciile mele

               Momentul ăla când vii acasă și stai mai mult de o zi și jumătate, iar ai tăi te așteaptă cu brațele deschise, fericiți că stai mai mult, când te întreabă cum a fost drumul, dacă îți e foame, dacă ai obosit, îți e somn, etc. Eh, momentul ăsta eu nu-l știu. La mine e ceva de genul: ”Ai venit acasă?! Super! Nu repari și tu calculatorul ăla pentru că nu mai merge bine.”

Sconcszilla în acțiune

                     Știi sentimentul ăla când mergi pe stradă și la un moment dat simți că te ia amețeala, simți că îți fuge pământul de sub picioare, că ceva nu e în regulă cu tine? Eu îl știu, din păcate...
                     Zilele trecute mergeam prin oraș și am fost forțată să trec printr-un pasaj. Nu ar fi fost nimic rău dacă după primii doi pași nu mi-ar fi venit să alerg și să strig: ”Vreau parfum!”. În acel moment am simțit cum un miros pregnant de canalizare îmi gâdilă fiecare glandă din mucoasa olfactivă, cum mi le tăvălește prin acel miros apoi mi le lasă să zacă pe un câmp plin de cadavre. Cred că Bacovia aplaudă frenetic imaginația mea morbidă și urât mirositoare.

Nația ta...

              De când am schimbat orașul am avut mai multe ”ciocniri” cu alte nații. De exemplu cu negri. La început mă speriau, era să mă lovesc pe stradă, noapte fiind, de un negru... Pe ăștia trebuie să-i împodobești ca pe brazi pentru a-i vedea noaptea. Nu îmi pot imagina cum e o seară romantică pentru ei: ”Heeei, iubi! Unde ești că nu te văd. Te-ai ascuns?”, ”Nu dragă, sunt chiar lângă tine.”

Sunt bătrână, dorm mult, fur și nu mănânc varză

Am îmbătrânit!
                            Nu mă simt mai bătrână, ci încep să am un comportament asemănător babelor. Am început să fiu mai bună. Adică am început să fiu ca acele babe care își dau de pomană: ”Că cine o să-mi dea mie de pomana după ce mor?”. Mi se par simpatici țigănușii (nu ăia care te buzunăresc), ci ăia care nu au învățat să fure. Îmi par lipsiți de orice vină, au zâmbetul atât de sincer și se bucură chiar și la o bomboană. Mi s-a părut atât de frumos... eu care nu suport țiganii.

Subcapitolul din viața mea (1)

                        Cu toții am trecut printr-un moment de genul: ”Băi, am inspirație! Să vezi ce text iese... nu pot să cred câtă inspirație e în mine acum. Abia aștept să scriu.”
                        Și apoi deschizi laptopul (sau pentru cei clasici - carnețelul) și... stai. Și încă mai stai. De ce? Simplu! Nu îți mai vin ideile. Sau mai există și partea aia mai norocoasă. Apuci să scrii ceva, însă nu ți se mai pare deloc atât de bun precum suna în mintea ta.