miercuri, 10 aprilie 2013

O poveste*

- Nu o să te uit... niciodată!
- Ba o să mă uiţi. Sunt doar un simplu străin...
Îi întoarse spatele şi păşi pe alee, lăsând-o acolo. Mergea cu mâinile în buzunar în timp ce vântul rece al toamnei îl pătrundea. Orice urmă de zâmbet îi dispăruse de pe chip făcând loc tristeţii şi regretelor. Ar fi vrut să se uite în urmă, să-i mai vadă chipul încă o dată, dar nu putea. Se sfârşise totul. Trebuia să se sfârşească... Era mai bine aşa. Dar mai bine pentru cine?
Tot ceea ce fusese, făcea acum parte din trecut, din amintirile lor.

                 Se ura pentru tot... O picătură de ploaie îi atinse obrazul catifelat, apoi se amestecă cu o lacrimă ce reuşi să scape din ochii ei trişti. Trupurile lor firave se vor pierde de acum în lume şi nu vor mai sta unul lângă altul în fiecare noapte, în fiecare dimineaţă. Îşi şterse lacrima şi mai privi încă o dată pe alee. Nu mai era nimeni. Era doar ea, ploaia şi vântul care se încăpăţâna să bată din ce în ce mai tare. Păşea încet spre casă gândindu-se că poate aşa e mai bine...  chiar dacă acum părea că lumea ei se prăbuşise într-o prăpastie adâncă. Îi părea rău că nu mai putea fi ea cea care să încerce să-l facă fericit, cea care să-i arate că există un noi... Acum nu era decât un copil care nu îşi găsea un loc în lumea asta mare, care nu mai avea pe nimeni care să-i aducă un zâmbet, nu mai avea la cine să se gândească în miez de noapte, nu mai avea... cui să-i mai spună cuvinte dulci.

                 Dacă l-ar fi iubit cu adevărat, nu l-ar fi rănit... ar fi fost acolo mereu şi l-ar fi întrebat din cinci în cinci minute dacă e bine. Deşi el îi spusese de la bun început că speranţele ca acea relaţie să reziste sunt mici, ea s-a încăpăţânat. A crezut că va reuşi să-i demonstreze contrariul... dar a eşuat. A găsit în el ceea ce căutase mult timp. A găsit acel ceva special care nu se găseşte în prea multe persoane, dar şi-a bătut joc. Şi-a bătut joc de ceea ce a avut.
                 Adormi cu gândul la el. Acum patul era mare şi pustiu. Strânse cearfaşul la piept, dorind ca acest coşmar să se termine, să se trezească sub protecţia mâinilor lui. Pentru prima oară lumea a fost a ei. A zâmbit şi s-a deschis unui străin. A sperat până în ultima secundă că totul va fi bine, că totul se va aranja... că o va ţine mereu în braţe. Dar nu a fost să fie. Peste ceva timp poate nici nu îşi va mai aminti cu exactitate ceea ce fusese între ei doi, dar sigur îşi va aminti de el, de câte ori adormise cu el în gând, de câte griji îşi făcuse... deşi el nu credea... 
                  Începutul sfârşitului e mereu greu. Povestea asta nu va fi o poveste cu un sfârşit frumos, nu e decât o altă poveste în care ea îşi dă seama că totul e pierdut şi că nimic nu se va mai întâmpla. El va rămâne acolo, în lumea lui... iar ea în a ei. Ea va continua să viseze că într-o zi cele două lumi se vor ciocni din nou accidental, iar el poate se va întreba vreodată ce a fost asta... dacă a fost doar o joacă de copii sau a fost mai mult decât atât găsind poate răspunsul adevărat. Poate într-o zi se va întreba de ce nu a ascultat-o, de ce nu i-a ascultat măcar ultima dorinţă... poate într-o zi se va gândi la asta, la ea... la ce s-a mai întâmplat cu ea.
Ea va continua să se gândească la el, se va gândi dacă acum are pe cineva care să-i fie cu adevărat alături, care să nu îl supere, care să-l înţeleagă... iar el la rândul lui să o înţeleagă.
                  Într-un sfârşit adormi gândindu-se dacă şi el se gândeşte acum la ea...
Zilele treceau, iar rana din inimă se adâncea, dar în acelaşi timp se şi vindeca. I-ar fi dat un mesaj în care să-l întrebe ce face, dar nu credea că îi va răspunde vreodată. L-ar fi sunat ca să-i audă vocea, să ştie că e bine, chiar dacă acum poate că ţinea pe braţe pe altcineva... pe cineva care să-l respecte... dar dacă i-ar fi răspuns nu ar fi ştiut ce să-i zică, la fel cum nu ştiuse niciodată.
Lunile treceau iar ea îşi dorea să se întâlnească cu el accidental pe stradă, dar parcă el intrase în pământ. Străzile parcă erau pustii... parcă lipsea ceva din ea. În tot acest timp, el încerca să o uite, să nu se mai gândească la ea... chiar dacă poate uneori imaginea ei şi frânturi de propoziţii îi veneau în minte, ea trebuia să dispară pentru totdeauna. El decisese asta, fusese dorinţa lui... el ştia cel mai bine
                   Într-o zi de toamnă... ea se plimba pe aleea aceea în care cele două lumi s-au despărţit, iar ei au devenit doi străini. Se aşeză pe o bancă şi admira peisajul ce o înconjura. Privind în jur, atenţia îi fusese atrasă de un cuplu... Ea, îmbujorată, îl strângea pe el cu putere în braţe şi lăsă chiar câteva lacrimi să-i mângâie obrajii. El, o ridică în aer şi o roti, apoi o sărută. Erau amândoi fericiţi... S-ar fi ridicat şi s-ar fi dus la ei să le spună povestea ei, să le spună să se respecte, să nu fie aroganţi şi orgolioşi... să se înţeleagă, să lase de la ei de dragul celuilalt... Le-ar fi spus multe, dar era sigură că ei nu vor să o asculte. Poate că şi-ar fi adus aminte de cuvintele ei doar atunci când ar fi fost prea târziu, dacă ar fi fost vreodată prea târziu... Rămase pe bancă şi încercă să-şi amintească prima întâlnire, primele cuvinte, privirea lui, buzele, vocea... Parcă un film i se derula în faţa ochilor şi voia să ia din nou parte la acele momente, să simtă din nou că e cineva acolo, cu ea... 
                  Poate că într-o zi va întâlni alt suflet, un suflet pe care să-l preţuiască la adevărata lui valoare... un suflet cu care să fie compatibilă. 

2 comentarii:

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.