Despre ce a fost anul 2020?

Anul 2020 a fost și este în continuare unul ciudat, cu schimbări, cu trăiri noi, cu temeri...
Este anul în care după doi ani am revenit pe blog, pentru că mi-am dat seama că am ajuns unde sunt scriind, am cele mai frumoase amintiri datorită scrisului, am cunoscut persoane interesante datorită blogului. Ar fi chiar păcat să încetez să scriu, ar fi și mai păcat ca povestea ce s-a format în jurul blogului ăstuia să dispară într-o zi doar din simplul motiv că nu mai am chef, timp, inspirație... Suflet încă am, trăiri încă am, lucruri de spus încă am, atunci de ce să mă opresc din scris?

Anul 2020 a avut părți bune, dar și părți rele, cu mult mai rele decât în alți ani. Cred că doar trăind un rău mai mare ne dăm seama că răul dinainte parcă nu a fost chiar așa rău.

Ce miros îți trezește amintiri?

Atunci când mă uit la o fotografie parcă simt acel miros de atunci sau poate doar mi-l imaginez.
Bradul de acum 20 de ani pe care îl revăd de fiecare dată când trec pe lângă fotografia de pe frigider îmi blochează creierul pentru o fracțiune de secundă și îl forțează să-și amintească acel miros de brad verde, de fericire de copil, de apartament încălzit și de coajă de portocală pusă pe calorifer.
Când mă uit la o fotografie de când împlineam șapte ani, parcă simt mirosul de tort de ciocolată (de altfel primul cumpărat de la o cofetărie), de lumânări arse într-un cadru fericit, de haine noi și frumoase.

Record la amânarea lucrurilor

Când deschid o pagină pentru a scrie ceva nou, parcă mă blochez, îmi dispar ideile, cuvintele, nu mai știu nimic.
Și de aceea ajung de multe ori să închid pagina. Tot din cauza asta ajung să nu mai termin texte începute acum ceva timp, să nu mă apuc de proiectul pe care îl tot amân de vreo câteva luni și multe alte lucruri.

Dar probabil cel mai amânat lucru a fost să citesc o carte. Și nu am amânat-o o lună, două, poate un an... nu, ci 17 ani! Am ajuns la vârsta la care nu sunt chiar așa sigură că mi se mai potrivește cartea, dar cu toate astea mereu m-a intrigat faptul că nu am fost în stare în ăștia 17 ani să o citesc.
Așa că zilele trecute m-am apucat să o citesc și mi se pare fascinantă. De ce?

Din categoria: Nu fi un jurnalist PROST

De când am terminat facultatea și până acum, se fac vreo trei ani, multă lume m-a întrebat de ce nu am ajuns să scriu pe la vreun ziar sau măcar să prezint vreo știre la TV (că aparent la atât se rezumă specializarea Jurnalism, în mintea unora).
Și mereu răspunsul este același: nu mă regăsesc în presa din România, nu-mi văd locul într-o redacție ce poate este condusă după cum bate vântul politicii, nu mă văd scriind nici despre toate vedetele de carton din România. Și atunci vine următoarea întrebare: păi și atunci de ce ai mai făcut Jurnalismul?
Sincer, până să intru la facultate chiar credeam că a fi jurnalist nu înseamnă a fi înjurat de politicieni, a te milogi să ți se ofere informații, a fi jignit pe stradă pentru că ai scris o informație ce l-a deranjat pe X (X fiind o personalitate), despre alergare după senzațional, despre alegerea unui titlu pompos doar pentru a atrage click-uri, despre articole prost scrise. Speram să ajung o jurnalistă de investigații... speram, asta până m-am răzgândit, tocmai din cauza nivelului la care a ajuns presa din România.

Sunt multe lucruri de povestit despre ceea ce este mass-media în România și ce ar trebui să fie, de fapt. Despre manipulare, despre informații ce nu sunt verificate, dar se transmit populației, despre informații seci, fără rost... Și aici voiam să ajung.

Scrisul ca terapie

 Dragă Tu,

Voiam să-ți scriu pentru că scrisul este tot ceea ce mi-a mai rămas frumos pe lumea asta. Este singura terapie pe care o mai accept în perioada asta și cred că, pe alocuri, este mai utila decât un psiholog.
Simțeam nevoia de a scrie ceva, orice. Nu are importanță că este o rețetă de prăjituri sau lamentari. Este important că scrisul mă ajută să-mi umplu sufletul de frumos, de bucuria că am creat ceva frumos și unic.

Recurg, din păcate, din ce în ce mai rar la scrisul ăsta din suflet. Și e păcat! Tocmai pentru că, repet, este singura șansă de a-mi elibera mintea și sufletul. Dacă aș avea chef să scriu de atâtea ori când îmi vine vreo idee ar fi așa de bine...

De ce nu sunt bune tutorialele?

Eu, probabil și mulți alții asemeni mie (necunoscători de toate cele existente pe lumea asta), apelez la tutoriale atunci când nu știu ceva.
Vreau să învăț să fac prepeliță umplută? Caut pe net că sigur are Jamila vreo rețetă.
Nu știu cum se sincronizează centrala cu termostatul? Sigur e vreunul mai inteligent pe YouTube care a reușit asta. 
Nu-mi iese un banner în Photoshop? Sigur vreun indian are un tutorial despre treaba aia pe YouTube.

Nu spun și nu am spus vreodată că tutorialele nu sunt bune, ohoo!! Înveți și cum să dezmembrezi mașina sau să spargi ușa de la intrare, nu-i problemă. Sunt sigură că găsești un tutoriale despre ABSOLUT ORICE pe Internet.
De aceea m-am pus să caut cum se aplică lentilele de contact.

Din categoria ”Sunt o babă comunistă”

De fiecare dată când am contact cu blogul ăsta, am împresia că mă întorc în trecut, mă ia puțin amețeala de la amintiri, respir, închid pagina și revin la realitatea din 2020.
Resimt un gol în stomac atunci când mă gândesc la mine, cea din anul 2011. Ceea ce admir la mine, omul de atunci, e dorința de a scrie despre orice, oricând, inspirația. Ce-i drept, acum îmi lipsește cu desăvârșire!

Cu toate acestea nu pot observa că acum aproape 10 ani păream atât de puerilă pentru vârsta aia, comparându-mă, desigur, cu un copil din ziua de azi... PENTRU CĂ AICI VOIAM SĂ AJUNG!

Care sunt pașii pentru angajare?

Mi s-a sugerat să scriu despre cum este să te angajezi, cum este primul job atunci când nu ai experiență în nimic, nici în făcutul cartofilor poate...
Păi, nu că aș fi eu vreo expertă în ceea ce înseamnă job-uri, pentru că în C.V.-ul meu se regăsesc doar două locuri în care am lucrat... și nici nu mă pun acum să inventez apa caldă, pentru că s-a mai scris și iar scris despre ”cum să mă angajez”, ”cum să-mi găsesc un job”, ”cum să fac față șefilor enervanți”, ”cum să aplic la un job”, etc. însă oamenii sunt interesați mereu de experiențe personale. Dacă pot îngrozi pe cineva cu experiențele mele, de ce nu?

Ce facultate să aleg? Ce liceu să aleg?

Întrebările din titlu sunt cu siguranță pe buzele oricui în perioada asta, că tot s-a dus și BAC-ul... și mă uit în urmă și regret cumva că m-am consumat prea mult pentru niște examene.
Ca să dovedesc ce, cui? Că pot memora niște noțiuni pe care să le redau apoi cu mare acuratețe, să fiu notată după un barem, să-mi interpreteze vreun profesor textul scris la subiectul III sau ce am scris la vreun proiect...
P.S.: Regăsești niște sfaturi la sfârșit.

Bună tuturor, din nou!

Sunt la muncă, pregătesc niște materiale pentru un produs și... BRUSC îmi aduc aminte că la un moment dat aveam un blog... și nu numai unul, dar asta-i altă poveste. Și mi-am zis: "Hei! Oare a mai intrat cineva pe el? Oare mai sunt comentarii noi?"... Și chiar am dat peste cateva comentarii noi! Woohooo!!! Și atunci mi-am adus aminte de tot și am avut nevoie de o pauză și o gură de cafea...