miercuri, 14 octombrie 2020

Scrisul ca terapie

 Dragă Tu,

Voiam să-ți scriu pentru că scrisul este tot ceea ce mi-a mai rămas frumos pe lumea asta. Este singura terapie pe care o mai accept în perioada asta și cred că, pe alocuri, este mai utila decât un psiholog.
Simțeam nevoia de a scrie ceva, orice. Nu are importanță că este o rețetă de prăjituri sau lamentari. Este important că scrisul mă ajută să-mi umplu sufletul de frumos, de bucuria că am creat ceva frumos și unic.

Recurg, din păcate, din ce în ce mai rar la scrisul ăsta din suflet. Și e păcat! Tocmai pentru că, repet, este singura șansă de a-mi elibera mintea și sufletul. Dacă aș avea chef să scriu de atâtea ori când îmi vine vreo idee ar fi așa de bine...

Momentan sunt într-o perioadă în care am început să-mi ”omor monștri” pe care i-am crescut și întreținut atâta timp, încât simțeam cum mă pierd în umbra lor. 
Simt că nu mai sunt creativă, că nu-mi mai găsesc atât de ușor cuvintele, că lipsește cu desăvârșire motivația, dorința de a scrie, de a face anumite lucruri.
Simt că tot cercul ăsta în care mă învârt: job, colaborări, bani, chirie, apartament, mașină, stres, mâncare, curat, nesiguranța zilei de mâine etc. îmi termină resursele de creativitate.

Mă visez într-un balansoar, stând pe o terasă cu o cafea tare, cu câteva raze de soare răzlețe, undeva departe de gălăgia orașului... Faptul că stau înt-un birou 8 ore pe zi, inspirația mea are de suferit.  O caut (pe doamna Inspirație) în biblioteca plină de praf și cărți nearanjate din fața ochilor și în textul amuzant de pe cana colegului din fața mea (”SEO fie cu tine!”).
Ce-i drept și aici îmi bate soarele, acele raze răzlețe de soare... dar îmi bat din spate, în ochelari și se vede ciudat... Nu sunt chiar din unghiul în care mi-ar plăcea mie să bată.

Mă mai visez și într-un apartament propriu și personal (cu rată pe 30 de ani), pe care să-l renovez după bunul plac. Simt că fac alergie atunci când văd case lipsite de personalitate, fără pic de stil sau în care este inghesuită mobila.
Și cumva mă deprimă lucrul ăsta, pentru că oameni care au reușit să aibă un apartament, simt că-și bat cumva joc de spațiul respectiv.


Mini-colecția de fotografii de pe pereți sau cum să distrugi pereții, din perspectiva zugravului...

Voiam să-ți scriu ce mai fac, să mă eliberez de gânduri și ofuri. Voiam să-ți scriu pentru că indiferent de ceea ce scriu, niciodată nu o să mă critici, nu o să-mi spui că nu fac bine, că nu trebuia așa...
Sunt bune și criticile, dar cele constructive.

M-am ”luptat” cu un monstruleț mult timp. L-am crescut încă de prin anii de liceu, ceea ce mi-a adus anxietate, teama de a sta în preajma oamenilor străini. A ieși din casă fără a mă aranja puțin, îmi creează nesiguranță, am impresia că oamenii mă judecă pentru că arăt într-un fel sau altul.
În doi ani am reușit să mă îngraș vreo 14 kg, ceea ce ar fi mult, dar nu este. Abia acum pot spune ca am o greutate normală. Eu sunt din categoria ”îmi e frică să slăbesc” tocmai pentru că știu ce neplăceri mi-au adus kg în minus, câte cuvinte fără rost a trebuit să aud... Dar de fapt era doar metabolism și atât oameni buni, doar metabolism.
Încă un lucru ce îmi provoacă o stare de nervozitate (eu fiind o persoană foarte calmă de fel) sunt discuțiile apărute de nicări despre tenul meu:
”Vezi că nu te speli bine, de-asta ai coșuri!” - hormonii râd, îi aud și știu sigur că-i doare undeva de spălatul bine;
”Știi, eu am folosit produsul X, este foarte bun. Trebuie să-l încerci și tu.” - dacă e bun pentru mine, se poate ca pentru mine să nu fie bun, ba chiar să-mi dăuneze;
”Vaai!! Dar nu ai mers la un doctor?! Eu, de exemplu, mă spăl cu săpun și îmi merge bine.” - oameni buni, sapunul nu este bun pentru față, asta dacă nu vorbim de un săpun SPECIAL conceput pentru tenul acneic, nu unul cu care te speli pe mâini, pe corp, speli prosoape și câinele;
”Da, cred că folosești tu prea multe produse, dă cu ceai, miere și argilă și o să vezi că-ți dispar.” - aud cum râd hormonii de ”tratementul” asta;

Crede-mă, le-aș rupe gâtul oamenilor care oferă sfaturi de genul. În primul rând e problema mea, nu a lor. Om din fața mea, nu știi ce tratement iau, care este cauza, ce am voie să iau, la ce sunt alergică, la ce nu... Nu ai niciun drept să mă judeci, să te scârbești de aspectul pielii mele sau pentru că nu îndeplinesc standardele tale de frumusețe.
Fiecare este frumos în felul lui și are ceva aparte.

Dacă aleg să port doar rochii și fuste și să am un stil mai elegant, nu înseamnă că sunt snoabă sau cum am auzit recent ”cu nasul pe sus”. Cum mă îmbrac nu are nicio legătură cu statutul meu, ci e doar un stil în care mă regăsesc. Nu o să mă vezi în blugi rupți, tricouri până la buric și pantofi sport de la anumite brand-uri. Mai degrabă o să te uiți lung la mine când o să mă vezi într-o rochie de catifea sau într-o fustă amplă, cu talie înaltă, sacou, sandale... Nu port hainele pentru a-mi etala banii sau statul social. Port haine în care mă simt frumoasă, specială, admirată, feminină. Nu o să port ce este la modă, o să port ceea ce-mi place.
Nu o să port haine ce au un brand imprimat mare pe ele, dar cu toate acestea 50% din hainele mele sunt de la brand-uri foarte cunoscute, din colecții speciale sau mai vechi decât mine cu cel puțin 50 de ani. Eu sunt genul de persoană care merge la birou în rochie de catifea, mulată, cu umeri bufanți...

Da, știu, nu m-am adaptat anilor și societății de azi. Nu am telefon scump, nu aștept bani de la părinți, îmi aduc la viață singură propriile vise și idei (asta când mă simt destul de inspirată și nu mă lovește lenea). Nu aștept să-mi pice nimic, nu mă aștept să fiu ajutată...

Sunt multe de zis și cumva resimt o frustrare în ceea ce am scris. Știu că frustrarea există și sunt sigură că dacă nu ar mai exista, aș reuși să fiu mai creativă, mi-ar reuși mai multe lucruri... Dar singură îmi pun bețe-n roate, știu asta.


Acum trebuie să te las, cineva trebuie să se întoarcă la job-ul de 8 ore pe zi... din care au mai rămas mai puține. Îmi e lene să calculez și oricum nu am fost bună niciodată la matematică. Știu că e de bine când se apropie de ora 17.
Ne citim curând, sper!

Un comentariu:

  1. vopsea, mâzgălit cu stilou, toarnă-ți toate emoțiile pe hârtie prin stiloul tău.
    ajută, dar uneori, când te uiți la ceea ce ai făcut când ai fost încercat, vei începe să simți din nou același lucru.
    deci lasă-l să plece după pictură.
    Chiar te ajută să încerci măcar o dată.
    bine viața este despre încercarea și simțirea chestiilor

    RăspundețiȘtergere

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.