Sunt bătrână, dorm mult, fur și nu mănânc varză

Am îmbătrânit!
                            Nu mă simt mai bătrână, ci încep să am un comportament asemănător babelor. Am început să fiu mai bună. Adică am început să fiu ca acele babe care își dau de pomană: ”Că cine o să-mi dea mie de pomana după ce mor?”. Mi se par simpatici țigănușii (nu ăia care te buzunăresc), ci ăia care nu au învățat să fure. Îmi par lipsiți de orice vină, au zâmbetul atât de sincer și se bucură chiar și la o bomboană. Mi s-a părut atât de frumos... eu care nu suport țiganii.

                            Și de aceea spun că am îmbătrânit. Încep să am tot felul de sentimente din alea de milă specifice babelor.
Plus că mai sufăr și de ”uitare prin somnolență accentuată”. Spun că scriu, fac aia și ailaltă... și mi se face somn. Devin foarte obosită. Atât de obosită încât adorm aproape instant. Semnele bătrâneții...
                           Fără să o mai lungesc, închei partea lacrimogenă a vieții mele și continui cu o parte dureroasă în care, totuși, am ținut la imaginea mea. Long story short, mi-am prins piciorul drept la ușa de la un maxi-taxi, asta după ce m-am urcat în față și mi-am ”uitat” (semnele bătrâneții - de fapt am lăsat piciorul acolo pe motiv că: ”lasă că-l pot scoate după ce închid ușa) piciorul acolo. După ce mi-am prins piciorul între ușă și pragul acela de la maxi-taxi (de fapt mi-am cam strivit piciorul), stăteam și meditam: ”Ce să fac? Să deschid ușa și să par proastă că mi-am prins piciorul sau să las piciorul acolo și să îndur durerea?” (durere care s-a transformat în umflătură, apoi într-o zonă mov, acum e o vânătaie palidă care trebuie să treacă). Orice om normal nu s-ar fi gândit la imaginea lui, însă eu am făcut-o (asta denotă faptul că nu sunt chiar normală...). A fost mai importantă imaginea de sine decât durerea (când spun ”imagine de sine” îmi vine în minte ”modelul celor patru urechi” de la un curs de coșmar).
                          Acum continui cu o învățătură. Când ai ceva important într-o pungă, ar fi bine să legi punga... pentru că cine știe ce se poate întâmpla. Îmi cumpărasem mâncare, o aveam în caserole de polistiren, caserolele într-o pungă, punga în mâna dreaptă (punga nu este prevăzută cu torți), mâna stângă ocupată. Intru în cămin, urc un etaj, ajung pe palier, simt că scap punga din mână, dau să o prind mai bine - o țin mai bine pentru câteva secunde - apoi se aude un zgomot pe palier ca de caserole cu mâncare scăpate. Da, eu eram... Bine că au căzut cu fața în jos, punga a fost legată și nu a pățit nimic mâncarea mea. Partea și mai frumoasă e că nu a fost nimeni pe palier...
                         Trecând mai departe, trebuie să menționez faptul că am fost bănuită de furt. Și nu am ”furat” cine știe ce, ci doar o eșarfă. Am intrat într-un hipermarket cu eșarfa la gât, îmi era cald, am dat-o jos și mă jucam cu ea. Aproape când să ies, am mototolit-o și am băgat-o în geantă (îmi stătea geanta de parcă ”furasem” un porc, nu o eșarfă). Ies din hipermarket și un tip de la pază: ”Domnișoara, arată-mi și mie geanta ta”. Inițial nici nu credeam că vorbește cu mine, pentru că tipul vorbea mai mult cu gulerul lui decât cu mine. Îmi dau seama că vorbește cu mine și scot eșara din geantă. Mă întreabă de unde o am... și îi arăt eticheta: ”Takko! Vezi?!”
Când i-am arătat eticheta am simțit cum a răsuflat din greu. Spera că va găsi un hoț, că va avea parte de acțiune, că va merge cu mine să-mi arate înregistrările de pe cameră să-mi arate el mie cum am furat eu o eșarfă. L-am dezamăgit...
                        Oricum, paza de la acel hipermarket a avut parte de acțiune vreo oră mai târziu. Stăteam la o coadă imensă pentru a-mi cumpăra mâncare și mă gândeam ce să-mi cumpăr. Varza la cuport arăta apetisant, însă m-am răzgândit, preferând alt ceva. Puțin mai încolo de locul unde stăteam eu la coadă, era lumea ce mânca. Nimic dubios. La un moment dat văd o asistentă medicală alergând cu o geantă imensă spre zona cu mesele, văd paza de la hipermarket... curioasă cum sunt eu, am ieșit din raza de acțiune a stâlpului care îmi bloca panorama și l-am văzut pe un tip întins pe jos, palid ca varul. Din fericire sloganul lor nu e: ”Mănânci și mori aici”. Lăsând asta la o parte, mi-am continuat statul la rând. Am ajuns la casă, scot banii... și le aud pe tăntilicile de acolo:
A: ”L-ai văzut pe băiatul ăla care a leșinat?”
B: ”Da măh! Era alb ca varu'.”
A: ”E băiatul ăla care a cumpărat varză.”
Eu, în gândul meu: ”Okk!! Bine că nu mi-am cumpărat varză... E demonică varza aia.”
                       Și cam astea sunt întâmplările care mi-au marcat existența în ultimele două săptămâni.

Pot lăsa un anunț matrimonial? Sigur că pot. E blogul meu.
”Sunt bătrână, dorm mult, fur, dau de pomană și nu mănânc varză. Caut bătrânel simpatic cu pensie mare.”