O iubire...

(VII)


    Am ajuns acasă şi m-am trântit în pat şi am început să plâng. Cred că am adormit plângând. Am adormit cu gândul la ceea ce am făcut, la vinovăţia pe care o simţeam atunci...
...Am ajuns în ziua în care trebuia să dau Bac-ul. Aveam emoţii, dar gândindu-mă la tine..emoţiile s-au mai dus. Am ajuns în sala de examen. Am răspuns şi am plecat...Am fost cea mai bună...Am fost cea mai bună datorită ţie...Nota îţi aparţine...Nota 10 e a ta. Nu te-am mai putut revedea...fie din cauza timpului, fie din cauză că mă simţeam vinovată nu am vrut să ne mai vedem. Am urmat facultatea...Dar...
  Dar totul s-a schimbat. Nu am mai putut iubi pe nimeni cum te-am iubit pe tine. De fiecare dată când simţeam ceva pentru un băiat mă gândeam doar la tine...la acele momente. Am mers chiar şi la psiholog, dar problemele nu s-au rezolvat...asta însemnând că trebuie să le rezolv eu singură. Au trecut ani...ani chinuitori în care m-am gândit doar la tine...Plângeam şi mă gândeam la tine. Am mai trecut de câteva ori prin faţa blocului tău, dar nu am avut curajul să bat la uşa ta şi să îţi văd acel zâmbet. Nu am putut....Ştiu că acum mai ai încă un copil, însă nu ştiu dacă te mai gândeşti la mine...dacă eu am fost ceva trecător...o prospătură...






"Ţi-am scris aceste rânduri ca un mesaj de adio. Sper să-l primeşti TU. Vinovăţia pe care o port în suflet nu mă mai poate lăsa să trăiesc, să iubesc, să fiu EU. Nu mai pot...simt că pierd pariul cu viaţa. Nu ştiu ce mi-ai făcut, dar nu te mai pot uita...nu pot uita acel zâmbet fermecător...nu pot uita momentul petrecut alături de tine...
Ţi-am scris aceste rânduri pentru a-ţi reaminti unul din cele mai frumoase momente din viaţa mea şi poate că şi din viaţa ta...sper. Tu ai fost singura iubire adevărată pentru mine. Chiar dacă eu nu o să mai exist ca persoană...iubirea mea o să mai existe şi o să plutească deasupra ta. O să fie ca un înger care veghează aspura ta.
Ţi-am scris aceste rânduri, nu pentru a mă crede nebună...pentru că nu sunt...sunt sănătoasă...iubirea pentru tine m-a înnebunit. 
Ţi-am scris aceste rânduri şi sper să le citeşti, nu să mototoleşti foile şi să te întrebi cine mai e şi nebuna care  ţi-a trimis această scrisoare...
Eu mor cu gândul că tu m-ai iubit. 
Eu mor cu gândul că te-am iubit cu adevărat, că nu am fost o nebună obsedată....
Eu mor pentru că nu mai pot trăi fără tine. Nimic nu are viaţă fără ţine. Nu îţi pot destrăma familia doar pentru a fi al meu. Nu pot. Nu îmi stă în fire...
Nu e bine ceea ce fac, dar doar aşa nu o să mai adorm gândindu-mă la tine. Să plâng nopţile...Să nu mai pot iubi pe cineva aşa cum te-am iubit eu pe tine.
Îţi mulţumesc că exişti...că mi-ai arătat ce înseamnă să iubeşti cu adevărat, că m-ai făcut să simt plăcerea maximă...pentru că m-ai facut să fiu cea mai bună. 
Îţi mulţumesc....Te iubesc..nu uita."


P.S: Dacă m-ai iubit, eu sper să  nu te afecteze această veste...sper să nu te influenţeze în vreun mod...sper să nu faci şi tu ceva nebunesc...Te iubesc..

*Sfârşit...

O iubire...

(VI)


   Plăcerea pe care ai reuşit să mi-o produci atunci anula toate lacrimile, mă făcea să uit de tot şi toate...mă gândeam doar cât de bine e...Trăiam momentul alături de tine. Dacă mi-ar fi spus cineva că urma să fac sex cu tine nu l-aş fi crezut. Era ceva peste limitele imaginaţiei mele. Acum...dacă închid ochii încă mai văd acele scene minunate în care eram uniţi...eram unul şi acelaşi..eram doar noi doi. Nimic nu mai conta atunci. Plăcerea pe care mi-ai provocat-o nu am mai putut să o reproduc cu nimeni altcineva. Tu eşti unic....
    După ce am terminat, mi-am aşezat capul pe pieptul tău...Stăteam amândoi goi, unul lângă altul parcă rememorând fiecare clipă. Ţi-ai întors privirea spre mine m-ai sărutat şi m-ai întrebat dacă mai vreau încă o dată. Te-aş fi minţit dacă spuneam că nu mai vreau, aşa că am continuat să ne iubim. Eram la maximă plăcere atunci, ceva de necrezut. Chiar şi în fanteziile mele nu îmi imaginam că e aşa de bine. Minutele curgeau...nimeni nu mai scotea nici un sunet...Eram doar noi doi, liniştea şi plăcerea. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Era pentru a doua oară când atingeam plăcerea maximă şi asta doar datorită ţie...doar tu ai putut să-mi creezi plăcerea maximă chiar de două ori...şi acum îţi sunt recunoscătoare pentru că m-ai făcut sa văd ce înseamnă acela sex adevărat cu un bărbat adevărat...Ne-am petrecum aproximativ 2 ore împreună. 2 ore doar pentru noi. 2 ore de uniune, de iubire, de săruturi...
M-am dus la baie să fac un duş. Poate că apa rece m-a făcut să revin la realitate, să-mi dau seama ce am făcut ...să-mi dau seama că tu ai aprobat aşa ceva...poate doar te jucai cu mine sau poate mă iubeai cu adevărat...Nu am ştiut niciodată de ce mi-ai îndeplinit fanteziile...Eu am rămas la ideea că tu m-ai iubit... sau poate că încă mă mai iubeşti ...Duşul pe care l-am făcut, l-am făcut mai mult în lacrimi. Mă simţeam vinovată. Încă nu pot să înţeleg de ce nu m-am simţit vinovată şi atunci când făceam sex împreună. De ce mintea mea era goală atunci...
Am revenit în camera unde erai tu. Încă nu te îmbrăcaseşi. Încă mai stăteai în pat. Te-am privit. M-am aplecat şi te-am sărutat. Mi-ai zâmbit cu acel zâmbet specific ţie, acel zâmbet de care m-am îndrăgostit...Acel zâmbet ...acel zâmbet care nu l-am mai văzut de ceva timp...Zâmbetul tău.
Mi-am strâns caietele de pe masă în timp ce tu te îmbrăcai. M-ai apucat de mijloc, m-ai sărutat pe gât şi m-ai întrebat: "Ţi-a plăcut iar acum pleci? Păi cum vine asta?". Ţi-am zâmbit...şi te-am sărutat. Ţi-am spus că trebuie să plec, să ajung acasă...acasă unde nu mă aştepta nimeni...chiar dacă te-am minţit că mă aştepta o prietenă. Te-am minţit şi îmi pare rău. Dar nu am suportat să mai stau nicio secundă cu tine...chiar dacă te iubeam...
Când am ieşit din cameră tu m-ai prins de braţ şi m-ai întrebat ce am. Aproape printre lacrimi ţi-am spus că nu am  nimic...dar nu m-ai crezut. Te-ai aşezat în faţa uşii de la intrare şi nu m-ai lăsat să plec până nu m-ai mai întrebat de câteva ori ce am. Atunci te-ai uitat în ochii mei şi mi-ai zis: "Nu te mai simţi vinovată. Am făcut-o pentru că aşa am vrut eu. Dacă eu nu mă simt vinovat tu de ce te simţi? Te rog...nu mai plânge. Uite..nu mai ţip la tine. Ţin la tine scumpo...ţin..!" şi m-ai sărutat. Şi acum îmi mai răsună în minte acele cuvinte...chiar şi acum...
Mi-am şters lacrimile, ţi-am zâmbit şi am dat să plec, dar m-ai oprit. Mi-ai luat mâna, te-ai uitat la mine şi mi-ai urat succes la Bac. Ţi-am zâmbit...şi am plecat..

*Urmează...

O iubire...

(V)


     Atunci mă simţeam vinovată. Nu era bine, era total greşit. Nu trebuia. Îmi încălcasem promisiunea, aceea de a nu intervine între tine şi familia ta. Încă nu înţelegeam prea bine de ce mi-ai dat mână liberă la sufletul tău, la sentimentele tale. Tu erai mai matur decât mine. Dacă ţineai la familia ta trebuia să mă opreşti, să mă trezeşti la realitate, dar nu ai făcut-o şi nici măcar acum nu pot să înţeleg de ce nu ai facut-o. Tu ai continuat să mă săruţi. Te sărutam şi eu, dar parcă vinovată. Nici măcar o dată nu mi-am pus problema că dacă acele fantezii ale mele   s-ar fi adeverit, ce aş fi făcut în acele momente. Erau fantezii. Erau iluzii. Aşa ceva exista doar în mintea mea, dar tu ai făcut ca fanteziile mele să prindă viaţă. În acele momente m-ai făcut fericită, dar eu mă simţeam vinovată. Eram confuză...Încă nu ştiam dacă te jucai cu mine, sau chiar simţeai ceva pentru mine...Mă gândeam că poate vrei doar o prospătură...Nu am avut curajul să te întreb nimic. Doar mă bucuram de atingerile tale, felul în care îţi umblau mâinile pe spatele meu mă făcea să mă excit....
Nici acum nu pot să-mi dau seama ce a fost în capul meu de m-am lăsat purtată de val şi am acceptat propunerea ta. Era mai mult decât ceea ce îmi imaginasem eu vreodată. Parcă visam...
     M-ai aşezat în pat şi m-ai sărutat pe gât. Mi-ai dezgolit umerii şi i-ai sărutat. Te-ai aşezat în pat lângă mine şi ai continuat să mă săruţi...Senzaţiile pe care mi le-ai creat atunci erau divine. Mă simţeam extraordinar. Mi-ai dat rochia jos doar atât încât să poţi 
să-mi mângâi sânii. Încă îţi mai simt mâinile încleştate pe sâni...acea privire înnebunitoare...acele săruturi...Deja încetasem să mă mai gândesc la altceva decât la acele senzaţii pe care le aveam. Eram fericită, chiar nu îmi mai păsa că pot să-ţi distrug familia...viaţa..totul. În acele momente m-ai făcut să uit toate lacrimile pe care le-am vărsat stând pe acel scaun...Toate acele pagini rupte...Toate acele ţipete...
Ai început să mă mângâi mai jos. Până la urmă mi-ai dat rochiţa jos...Te-ai uitat în ochii mei şi mi-ai spus: "E frumos, nu? E mai frumos decât ţi-ai imaginat, nu?". Simţeam că un răspuns la întrebarea ta nu îşi avea rostul aşa că am început şi eu să te mângâi, din ce în ce mai provocator. M-am uitat în ochii tăi. Se vedea că erai excitat...
Ţi-am luat sexul puternic în mână şi am început să-l mângâi uitându-mă în ochii tăi. După câteva minute în care 
m-ai lăsat să fac ce vreau din tine...m-ai ridicat şi m-ai aşezat în pat. Limba ta îmi dezmierda fiecare părticică din corp, mă făceau să mă zbat ca un peşte pe uscat. În momentul acela mă gândeam doar la ceea ce îmi ofereai tu, adică plăcere. În mintea mea nu mai exista nici o vinovăţie. Erai al meu acum. Nu îmi mai păsa dacă tu nu mă iubeai, dacă nu îmi împărtăşeai aceleaşi sentimente...Era totul mai bine decât mă aşteptasem să fie vreodată. 
Te-ai aşezat în pat, pe spate, iar eu stăteam deasupra ta. O simţeam în mine, parcă până în stomac. Îmi dădea dureri, aşa că am renunţat pentru un moment. M-am uitat în ochii tăi şi m-ai sărutat. Ai mai încercat de câteva ori mai uşor, până m-am învăţat. Era atât de mare încât simţeam cum pur şi simplu intra adânc în mine. Deja îmi plăcea. Mă obişnuisem. O făcusem şi mai înainte cu altul, dar parcă a ta era mult prea mare. Cu toate acestea ai înţeles că mă doare şi nu m-ai mai zmucit...Erai aşa de grijuliu. Toate acestea îmi dădeau un sentiment de protecţie, de siguranţă...dar în prezenţa ta...în mâinile tale... mă simţeam în siguranţă. În timp ce ne mişcam trupurile, mă uitam în ochii tăi. Îi aveai închişi. Nu ştiu la ce te gândeai. Eu sper că te gândeai la mine, la acel moment şi nu la nevasta ta....

*Urmează...

O iubire...

(IV)
      


      Simţeam cum buzele tale bulci şi calde le strivesc pe ale mele. Sărutul nostru a durat parcă o veşnicie. Îmi plăcea. Parcă nu mă mai săturam de buzele tale şi nici tu de ale mele. Eram contopiţi. Puteam să zic că fanteziile mele se împliniseră. Te sărutam. Era una din cele mai mari fantezii pe care le aveam cu tine chiar din clipa când ai intrat pe uşa clasei...acum câţiva ani. Acel sărut parcă a durat o veşnicie, nicidecum câteva secunde. Nici nu am realizat momentul în care te-ai oprit din sărutat. Nici nu am auzit întrebarea pe care mi-ai pus-o şi pe care a trebuit să mi-o repeţi: "Heii...eşti fericită? Acum nu mai plângi?" şi m-ai strâns în braţe. Radiam de fericire. Eram cred că cea mai fericită fată de pe pământ. Printre zâmbete ţi-am răspuns că sunt foarte fericită, chiar foarte fericită şi te-am îmbrăţişat. M-ai îmbrăţişat şi tu. Parcă era un vis. Îmi promisesem, chiar dacă asta voiam, să nu intervin niciodată între tine şi familia ta, dar atunci...simţeam că sunt vinovată, dar parcă nu mă puteam opri. M-ai luat în braţe şi m-ai aşezat în braţele tale. "Şi...ia spune, îţi place cum sărut?"...era o întrebare la care răspunsul nu putea fi decât: "Desigur că-mi place cum sărutaţi."...Eram în braţele tale, după ce ne sărutasem ...stăteam cu capul pe umărul tău...şi era cel mai frumos moment pe care îl trăisem până atunci. Atunci am uitat toate lacrimile pe care m-ai făcut să le vărs, toate foile rupte, toate ţipetele...toate..."Auzi...dacă tot simţi ceva pentru mine...şi eu la fel (şi m-ai sărutat pe buze din nou), nu ar mai trebui să îmi mai vorbeşti ca şi cum aş fi profesorul tău. Suntem doar noi doi. EU şi cu TINE. NOI DOI. Cum îţi vorbesc eu ţie cu lejeritate, aşa vreau să-mi vorbeşti şi tu. Nu vreau să te mai aud cu nici un fel de "domn' profesor" sau altfel...îmi vorbeşti ca de la egal la egal. Ai auzit?" Era puţin cam absurd ceea ce îmi cereai tu în acel moment. Atâţia ani în care nu te-am scos din "domn' profesor", toţi acei ani în care te-am respectat...iar tu îmi cereai atunci să-ţi vorbesc ca şi cum aş vorbi cu prietenii mei...era ceva peste putinţele mele. Eu tot te mai vedeam ca şi profesorul meu. Nu te vedeam ca şi  iubitul sau prietenul meu. "Da...dar..nu pot. Nu pot...nu-mi stă în fire." Şi m-ai sărutat puternic pe buze. "Ba o să poţi...altfel îţi învineţesc buuzele"..."Daa...dar nu..."..."Să nu te aud că nu poţi!"...Şi mai sărutat puternic pe buze...Atât de puternic încât credeam că mi-ai strivit buzele. "Deci...ia zi...acum poţi?"..."Pot..", am spus uşor fără să-mi mişc buzele care mă dureau îngrozitor. "Ba vezi ce o să poţi, că dacă te mai aud cu "domn' profesor" te bat şi nu cred că o să-ţi placă. Dar pe urmă o să te sărut dulce, dulce să-mi cer scuze..."

*Urmează...

O iubire...

(III)

     Terminasem ceea ce avusesem de scris. Scrisesem 3 pagini...după ce le-ai citit mi le-ai rupt. În acea secundă toată liniştea am spart-o cu acel "Nuuu..." disperat. Nu îmi venea să cred, nu îmi puteam explica de ce mi le-ai rupt...Am început să plâng, iar tu m-ai întrebat pe un ton răstit în timp ce rupeai foile în bucăţi mici, mici: "De ce plângi? Plângi că ţi-am rupt paginile? Că vreau să scot din tine ce e mai bun? Că vreau să iei o notă mare? Răspundee...de ce plângi?". În momentul acela îmi venea să sar la gâtul tău să-ţi sug sângele ca o vampiriţă, să te las să suferi în mijlocul camerei la fel cum îmi făceai tu acum. Îmi venea să te lovesc...Dar nu am facut-o. M-am uitat fix în ochii tăi, dar nu am putut să-ţi răspund. Nu ştiam exact ce să-ţi răspund. Am preferat să tac atunci, doar că nu voiam să zic ceva care pe urmă să regret. Lacrimile mi se scurgeau pe obraz, iar tu mi le-ai şters cu mâna ta. În acel moment parcă eram fericită că m-ai atins, dar la cât m-ai făcut să plâng şi pentru faptul că nu recunoşteai că mă descurc cât de cât bine te-am respins. Atunci... bănuiesc că ţi-ai dat seama că sunt supărată pe tine aşa că au urmat câteva minute de linişte. După câteva minute în care m-am mai liniştit m-ai întrebat: " Eşti supărată pe mine, nu-i aşa? Înţelege,nu vreau să te descurci bine...ci foarte bine. Vreau să faci perfect. Vreau să faci mai perfect decât dacă aş da eu acel examen. Vreau să fii TU cea mai bună. Acum eşti supărată pe mine, dar mai târziu o să-mi mulţumeşti, o să vezi tu.". Te-am privit în ochi. În acel moment nu te mai iubeam, te uram ca pe cel mai mare duşman al  meu. Mi-ai luat mâna mea în mâna ta, dar din nou te-am respins. În mod normal acest gest m-ar fi făcut să ţip de fericire, să mă topesc, să ţopăi chiar, dar atunci...te-am respins. Parcă nici nu voiam să te mai văd. "Eşti foarte supărată pe mine, nu-i aşa?", a urmat sesizarea ta care era foarte corectă. Nu ţi-am răspuns nimic. Poate pentru faptul că nu îţi răspundeam la nicio întrebare era un motiv în plus prin care ţi-ai dat seama că nu eram supărată pe tine....ci foarte supărată. Nici să te privesc nu mai puteam. Simţeam o mare dezamăgire în suflet care mă făcea să sufăr. Tare. Atunci tu te-ai ridicat de pe scaun şi ai început să cauţi o carte în bibliotecă. Ai deschis-o şi mi-ai pus-o în faţă şi mi-ai zis să citesc. Stăteai în spatele meu şi ai început să-mi explici aproape fiecare cuvânt din carte. Era o carte în care se discuta despre efortul pe care cei din jur îl acordă persoanelor importante din viaţa lor, pentru ca acestea să reuşească în viaţă...chiar dacă trebuie să înfrunte greutăţi la început. Atunci m-am simţit foarte ruşinată de ieşirile mele, de lacrimile pe care le-am vărsat...de aceea m-am întors cu faţa spre tine şi mi-am cerut scuze cu ochii în lacrimi. Lacrimi care mai apoi s-au prelins pe obraji. Şi acum parcă simt acea îmbrăţişare pe care am primit-o de la tine. Era ceva unic, era la fel ca în fanteziile mele...Doar că acum nu era o fantezie. Era cât se poate de real ceea ce mi se întâmpla. Chiar nu ştiu nici măcar acum de ce am început să plâng în hohote. Dar tu m-ai stâns şi mai tare în braţe. În acel moment, ţin minte, m-am uitat în ochii tăi şi te-am strâns şi eu în  braţe şi mi-am cerut încă o dată scuze. Te-ai uitat la mine şi mi-ai zis: "Pentru ce-ţi ceri scuze? Pentru că te fac să plângi? Pentru asta îţi ceri scuze? Eu nu vreau să te fac să plângi, eu vreau să te fac cea mai bună..." şi m-ai sărutat pe obraz. Nu o să uit niciodată acel moment în care buzele tale mi-au atins obrazul...Niciodată. Ţi-ai tras scaunul mai aproape de mine şi ai început chiar tu să-mi citeşti din acea carte. Dicţia ta, modul în care citeai...nu m-au putut opri de la a nu-mi aşeza capul pe umărul tău. În acel moment ai făcut pauză de câteva secunde şi ţi-ai pus mâna în jurul taliei mele şi ai continuat să citeşti. Deja fanteziile mele parcă deveneau realitate. Mă gândeam oare ce gust au buzele tale. Nici măcar nu am observat când ai terminat de citit, aşa că tu m-ai întrebat: "Heii...tu măcar m-ai ascultat?"...iar eu puţin ruşinată ţi-am răspuns cu o minciună "Da, domn' profesor...v-am ascultat". Atunci revenind la realitate mi-am ridicat capul de pe umărul tău. Nu mi-am putut explica cum de m-am lăsat purtată de val, aproape cred că m-am dat de gol atunci...Atunci mi-am promis, în gând, că nu o mai fac nici un gest ca acela, pentru ca să nu mă dau de gol. Aşa că am luat pixul şi ţi-am zis: "Nu îmi mai daţi nici un exerciţiu?"...atunci tu ai zâmbit..."Vrei exerciţii? Vrei să ţip iar la tine, dacă nu le faci bine? Spune..."...."Vreau un exerciţiu, dar nu vreau să mai ţipaţi la mine...vă rog frumos." Mi-ai zâmbit din nou şi mi-ai promis că nu o să mai ţipi la mine şi m-ai strâns în braţe, dar...am respins îmbrăţişarea, pe motiv că...îmi era pur şi simplu ruşine faţă de tine. Nu ştiu de unde aveam atâta ruşine în mine...Cuvintele care au urmat m-au lăsat fără răsuflare "Nu vrei să te îmbăţişez? Atunci cred că m-am înşelat...Eu credeam că simţi ceva pentru mine." Atunci când ai terminat fraza credeam că pică cerul pe mine, că îmi fuge pământul de sub picioare, cred că atunci m-am făcut roşie la faţă, nici nu ştiam ce să-ţi mai zic. Îmi tremurau mâinile şi picioarele. Eram uimită. Credeam că totuşi ceea ce simţeam pentru tine nu se vadea, dar se pare că mă înşelasem...Ai început să râzi şi m-ai luat în braţe. "Cee...crezi că nu mi-am dat seama? Sunt profesor, îmi dau seama din priviri de ceea ce gândesc elevii, desigur...nu pot "citi" toţi elevii...dar pe marea majoritate îi pot "citi". Cu tine mi-a fost puţin mai greu, eşti puţin introvertită...nu te deschizi uşor nimănui. Trebuie muncă la tine, dar după ce reuşeşte omul să te cunoască...(şi m-ai sărutat pe obraz) eşti minunată." În acel moment simţeam că mă topesc în braţele tale, momentele acelea întreceau orice fantezie pe care mi-o puteam imagina vreodată. Atunci te-am strâns în braţe şi mi-am luat inima în dinţi şi am recunoscut faptul că te iubesc, sunt îndrăgostită de tine...chiar dacă în imaginaţia mea, urma să râzi de mine şi să-mi spui că sunt o proastă...o simplă fată...că tu nu simţi nimic pentru mine, că doar te joci cu mine. Dar nu a fost aşa. M-ai strâns şi mai tare în braţe, m-ai privit în ochi şi mi-ai spus:"Mult îţi mai ia până să recunoşti ceva". Iar în momentul acela buzele noastre s-au unit. În sfârşi mi-am astâmpărat curiozitatea despre ce gust au buzele tale...

*Urmează...