Iubită de diavol (I)

                O noapte rece şi ploioasă în care ea a venit la mine. Era roşcată, abia îmi ajungea la umeri, cu ochi aproape negri, cu buzele roşii mereu... gata să mă strângă în braţele ei călduroase la orice oră din zi şi din noapte.
Când o priveam, vedeam în ochii ei echilibrul, iubirea, înţelegerea... vedeam exact ceea ce aveam nevoie de la persoana care doream să mă completeze. Avea un suflet curat, era o iubire inocentă dusă la extrem. Era ca un fluture ce îşi găsise locul în mâinile mele. Îi zâmbeam şi ea la rândul ei îmi zâmbea fără să ştie de ce sau chiar şi eu să ştiu de ce. Zâmbeam că era acolo. Că eram un om norocos...

                  Îşi aprinse o ţigară şi se lăsă învăluit de o perdea înnecăcioasă de fum. Privea absent cum  picăturile de ploaie se loveau de geam... Îşi privi mâna dreaptă, apoi atinse geamul şi începu să-şi clatine capul în stânga şi în dreapta zâmbind. Rana de la mână îl durea şi îi sângera, astfel că sângele se scurgea pe geam la fel ca picăturile de ploaie.
"Te iubesc, sincer îţi spun..."
Îşi stinse ţigara apoi îşi schimbă tricoul şi pantalonii. Se aplecă asupra ei şi o întoarse cu faţa în sus.
"Sincer, te iubesc... Crede-mă! Îmi pare rău."
Se întinse pe podea alături de ea şi o cuprinse în braţe.
"Nu mai tremura!", îi porunci tinerei de lângă el. "Nu o să-ţi fac nimic!"
Îşi puse o mână sub cap şi inspiră.
"Ştii, nu sunt un psihopat... doar că eu te iubesc pe tine şi nu o să te las să pleci nicăieri. Vie sau moartă, rămâi cu mine. M-ai auzit? Spune, m-ai auzit?" şi începu să ţipe la tânăra care tremura din ce în ce mai tare.
"Ţi-am zis să nu mai tremuri!". Se ridică şi o lovi peste faţă.
O lăsă singură pe parchetul rece, fiind acoperită doar de cearşaful alb cu pete de sânge...
El se tot plimba agitat prin cameră. Îşi lipi fruntea de fereastră şi asculta răsuflarea sacadată a tinerei. Îşi dezlipi fruntea de fereastră şi se aşeză în genunchi lângă tânără. "Îmi pare rău iubito, îmi pare rău! Nu am vrut! Eu te iubesc!". O luă în braţe şi o aşeză în pat. Răscoli prin şifonier şi o înveli cu un cearşaf curat. "Te rog eu, linişteşte-te! Nu o să-ţi fac nimic." O sărută pe tânără pe frunte şi îi trase cearşaful până peste umeri, apoi îi mângâie părul.
Tânăra încercă să se liniştească... Îl urmărea cu un ochi întredeschis...

"Ştii, într-o zi eu nu o să mai fiu aici. O să plec."
"Nu ai unde să te duci. Nu te poţi descurca fără mine."
"Ba o să vezi că o să plec... nu am nevoie de tine."
"Haide iubito, îţi cumpăr tot ce vrei... O ciocolată, o rochie, nişte pantofi... Haide..." şi se apropie de ea să o sărute.
"Nu vreau nimic. Nu vreau să-ţi mai simt acele buze. Nu mai vreau."
"Hai, doar tu ştii că eşti iubita mea şi nimeni alta."
"Eşti indiferent şi crezi că totul se poate cumpăra. Nu mă cunoşti deloc! Dacă mă cunoşteai ai fi ştiut că pe mine nu mă interesează rochiile sau pantofii... pe mine mă interesează sentimentele, afecţiunea, respectul... dar tu ai uitat să mi le arăţi pe toate..."
"Exagerezi."
"Ba nu, nu exagerez."
Îşi încruntă privirea şi o apucă de braţ.
"Auzi, tu nu îmi faci mie figuri, da? Tu nu îmi spui mie că nu te-am respectat. M-ai auzit?"
O împinse şi se lovi de perete, apoi începu să plângă...
"Arăţi ca dracu, şterge-ţi lacrimile şi termină cu prostiile. Eu nu am nevoie de o răsfăţată. Taci dracu!"

                 Respira încet încercând să-şi răspundă la o întrebare: de ce nu a plecat înainte, fără să mai spună nimic?
Văzu că se apropie de ea şi făcu ochii mari. Inima îi bătea puternic şi se aştepta să fie lovită. Strânse din ochi şi aşteptă ca inevitabilul să se producă. Mai bine murea acum decât să mai fie chinuită...

$m3k3r d3 krt!3r (IV)

            Chiar dacă norocul nu prea îi surâdea şi nu îi scotea înaintea ochilor, sau mai bine zis în faţa scării, maşina mult visată, el nu renunţa. Ştia că acolo sus, Dumnezeul maneliştilor, îl va ajuta aducându-i ceea ce voia. Ştia că nu pică banii din cer, dar el tot spera... Şi pentru a fi ajutat de Dumnezeu, mergea la biserică... că aflase el că atunci când ai probleme, trebuie să apelezi la Dumnezeu, că doar d-aia e acolo sus... să ajute lumea 24/24. Aşa că duminica se trezea pe la două după-amiaza şi se ducea la biserica pentru manelişti. Acolo preotul  (manelist) îşi începea programul de pe la ora unu, că atunci reuşea şi el să se mai trezească din beţie...

             În tot acest timp mă-sa bârfea pe treptele scării cu vecinele:
Geta (etaj 1): Ai văzut-o p-aia de la 3?
Mă-sa: Care? Aia care pleacă la şapti dimineaţa şi vine tocmai la cinci?
Geta: Da, aia care lucrează... Ce slugă...
Făcu o pauză ca să mai spargă o sămânţă, că doar aşa se face la scară...
Mă-sa: Să mă duc io la muncă?! N-ai să vezi. I-am zis lu' bărbată-miu: măh, io-ţi fac copchii câţi vrei tu, dar io la muncă nu mă duc.
Mă-sa lu' George: Da' chiar aşa e doamnă... Ei vor mâncare, vor curăţenie, vor copchii crescuţi... da' de unde dacă ne ducem la muncă?! Bărbaţii îs făcuţi să se ducă la muncă.

           Vă întrebaţi cine e "mă-sa lu' George"? Staţi aşa că vă povestesc.
George: băiat cu visuri la fel de măreţe ca eroul din povestea noastră. Dar e o diferenţă între cei doi, ăsta nu speră la o maşină, speră să-şi deschidă o afacere. Momentan nu ştie ce afacere să facă şi de aceea testează piaţa. A început să vândă lucruri din casă încă de mic copil. Dădea la schimb un polonic pe două ţigări de contrabandă. Tocmai ce te-ai însurat şi nu ai nicio lingură sau furculiţă prin casă, pentru că amărâţii ăia de nuntaşi nu s-au gândit să dea şi ei nişte cadouri gen: pături, furculiţe, cuţite, vaze... adică lucruri care să fie folosite, că banii se duc repede? Eh, dacă nu ai nici măcar o lingură şi eşti zgârcit de mai bine mănânci ciorba ca şi cum ar bea un câine apă, atunci trebuie să-l cunoşti pe George. George vă poate procura de la un capăt de aţă, până la mobilă şi maşini. George are şi un motto: "Vrei avion cu motor şi apă cu piscină? La George le ai pe toate la oferă! Garantat!" (George nu îşi asumă răspunderea dacă cumpărătorul păţeşte ceva, gen: stat la răcoare. Dacă obiectele cumpărate nu mai sunt funcţionale după ce George vi le-a adus, atunci nu puteţi să-l trageţi pe George la răspundere. Dacă doriţi să cumpăraţi produsele în rate, George este obligat să perceapă un comision de 150%.)
Cei doi s-au împrietenit pe la vreo 7 ani, când eroul nostru stătea şi cerşea în intersecţii dându-se drept copil handicapat. Stăteau amândoi şi cerşeau... Fie ploaie, fie soare, ei stăteau acolo şi cerşeau ca doi amici ce erau. Între ei s-a creat o legătură adevărată. S-au sprijinit în momentele grele şi nu au putut să se înjunghie pe la spate(la propriu)... aşa cum făcuseră alţi tovarăşi de-ai lor. Ei erau buni prieteni şi nimic nu le-ar fi stricat prietenia... nu s-au supărat nici măcar atunci când George a primit cadou de ziua lui o maşină nou nouţă. Desigur că eroul poveştii noastre nu s-a supărat, pentru că nu avea de ce... măcar acum avea cine să-l care prin cluburi, nu trebuia să mai meargă cu autobuzul sau tramvaiul (de unde bani de taxiu, dom'le?!) ca un adevărat rebut al societăţii în care trăia. Acum mergea cu bemveul în club şi mai claxonau câteva minore pe la trecerile de pietoni sau pe la semafoare. Le claxonau pe alea care aveau sânii la gură, care erau îmbrăcate în culori de le puteai folosi drept semnale luminoase pentru extratereştrii, care purtau tocuri mai mari decât IQ-ul lor, pantaloni sau fuste care erau mai scurte decât chiloţii pe care nu-i purtau... minore d'astea penale ce ar da orice să socializeze la o cană de cafea decofeinizată cu lapte de soia şi două bezele cu caramel deasupra, recitând şi discutând fragmente din Cioran cu ei... Adică cine nu ar vrea asta cu nişte tipi atât de culţi ca ei?
Cam ăsta e George. Prieten la cataramă cu $m3k3rul d3 krt!3r, un fel de consilier a lui Don Corleone... îl susţinea în problemele găştilor şi îi dădea sfaturi importante, gen: "Tre' să-i rupem mufa lu' Bărzăun. Nu-l putem lăsa să ne fure fetele din cartierul nostru. Da' ştii... de fapt, poa' să o fure p'aia... cum o cheamă... Andreea aia. Tocilara aia. Auzi la ea, a luat bacu' cu 6 şi ceva...".
Oricine şi-ar dori un prieten ca George, sunt sigură.

               Şi acum să vă spun pe scurt cine e Geta. Geta e vecina de la etajul 1, are puţin peste 46 de ani, copiii ei sunt plecaţi la muncă în străinătate (ei zic că la muncă, da' s-a auzit vorbă că se ocupă cu chestii ilegale p'acolo, numai mă-sa nu vrea să spună adevărul...). Femeia asta neavând altă treabă stă toată ziua pe geam sau în faţa scării... e divorţată, deci nicio bătaie de cap. E privitoare înrăită de Suleyman Magnificul şi alte telenovele, se uită la emisiuni cu un grad de cultură ridicat (Mireasă pentru fiul meu, Next Top Model, Burlacul, etc.) adeptă a tigăii Dry Cooker şi o susţine din faţa televizorului pe Adriana Bahmuţeanu. Cam asta e Geta.

              Acum staţi pe aproape pentru a vedea dacă până la urmă tânărul va avea maşina mult visată şi dacă George o să-şi deschidă o afacere... Doar aici, pe Zdrăngăneli.blogspot.com. Un blog ce merită citit. (Reclamă mincinoasă!)

$m3k3r d3 krt!3r (III)

Să continuăm povestea micului şmercher de cartier:

             Născut dintr-o mamă ce fuma 2 pachete de ţigări pe zi când era însărcinată cu el şi cu un tată ce-şi bătea regulat soţia, săracul copil s-a născut mai devreme... şi anume la 8 luni fără 29 de zile, ieşind astfel cu picioarele înainte şi cu plămânii distruşi. Când medicii l-au văzut, l-au declarat mort... dar atunci când bărbatul a început să răcnească la scroafa lui de soţie, el a recunoscut imediat vocea baritonală a tatălui său şi a început să urle ca din gură de şarpe băgând în sperieţi 2 medici şi 4 asistente. Era negru, era urât... avea faţa deformată, iar medicii britanici şi sute de practicanţi  treceau pe la incubatorul lui la fel ca acei creştini care merg la o raclă făcătoare de minuni. Toţi se mirau că acel copil supraviţuise, chiar dacă şansele de supravieţuire erau sub limitele normalului, dar toţi spuneau că nu se va dezvolta normal acel copil.
            Încă de când era bebeluş, părinţii l-au învăţat să fure. Atunci când cei care veneau să-l vadă se aplecau să-i bage un ban sub pernă, că aşa e tradiţia, ăsta micu' imediat înhăţa lanţu' de la gât, cerceii din urechi sau inelele şi verighetele de pe degete. După ce a mai crescut, părinţii l-au trimis să cerşească şi să se dea drept o persoană cu dizabilităţi. Ce mândri erau părinţii când îl vedeau de la balconul apartamentului pe ăla micu' cum stă în mijlocul intersecţiei târându-şi piciorul şi spunând rugăciuni. Erau atât de mândri încât îl băteau frecvent... că doar se ştie că bătaia e ruptă din Rai... şi se mai ştie că un copil bătut la timp devine în timp un copil mai bun. Şi îl băteau... îl băteau ba cu scaunul, ba cu o curea, ba cu palma... ba cu piciorul de la masă... Deja pentru copil devenise o obişnuinţă acest lucru aşa că atunci când venea tatăl său de la muncă, el  aştepta să fie bătut. După ce a mai crescut, pe la 10 ani, voia să impresioneze... să arate lumii că el e cel mai tare. S-a urcat pe un bloc cu gândul să se arunce de pe el şi să aterizeze în siguranţă folosind o umbrelă, aşa cum văzuse şi el pe la desenele pe care le mai prindea între turele de cerşit şi cele de bătaie. Dar e inevitabil să vă mai spun că nimic nu a ieşit ca în desene, iar el a intrat cu capu' în noroi. Bine că era noroi, că altfel îşi spărgea prostu' capu', iar acum nu mai aveam despre cine scrie.
            Mai târziu a început să fumeze. Chiar dacă cercetătorii britanici au făcut un studiu care a arătat că dacă începi să combini berea cu vodka şi ţigările încă din copilărie, ai şanse mari ca atunci când vei creşte să combini nisipul cu cimentul... Dar părinţii nu i-au spus nimic, ba chiar erau îngrijoraţi că băiatul lor nu mai începea şi el să fumeze şi să bea... Deja avea 11 ani şi asta însemna că era deja cam târziu. Mama lui începuse să fumeze încă de la vârsta de 9 ani, iar tatăl lui începuse să bea încă de când sugea lapte de la mama lui, că doar aşa i s-a transmis această plăcere de a bea...
            Nu era un copil eminent, nu se găsea nici la mijloc... se găsea abia jos, tocmai jos... pe sub bancă. Profesorii lui erau îngrijoraţi de faptul că acel specimen copil adormea la ore şi mirosea în ultimul hal a băutură şi ţigări ieftine. Directoarea i-a chemat pe părinţii lui la şcoală, dar a ajuns în comă la spital cu diagnosticul de insuficienţă cardio-respiratorie. Adica s-a sufocat cu fumul de la ţigările fumate de mama lui şi cu vaporii de alcool expiraţi de tată. Astfel elevul a fost exmatriculat... Dar părinţii nu au vrut să-şi lase odrasla fără să-şi continue studiile, că deh, dacă pe vremea lor nu se făcea şcoală... asta nu înseamnă că acum, când au totul la discreţie, nu-şi pot da bobocelul la o altă şcoală.
            Şi uite aşa a intrat bobocelul la o altă şcoală. Dar nici aici nu avea să facă mulţi purici. A fost dat afară numai după 3 săptămâni de şcoală, asta ca o urmare a faptului că i-a făcut o reconstrucţie facială unui coleg care a insistat că una din băncile din clasa aceea e a lui încă din clasa I.
Şi aşa copilaşul a trebuit să intre la o altă şcoală... la o şcoală militară după ce părinţii au fost obligaţi de Protecţia Copilului. La început i-a fost greu să se adapteze stilului de viaţă de acolo. Trezirea la 5 (că cine mama dracului se trezeşte la 5, când el abia se trezea la doişpe?!), reguli stricte (nu se bea, nu se fumează, nu se face scandal, fără blugi rupţi, fără piercing-uri...), antrenamente... toate aceastea l-au omorât într-un an. Dar după un an a plecat de acolo învingător... a reuşit să dea foc la întreaga şcoală... că doar tot directorii erau vinovaţi că nu au aranjat un loc de fumat, iar tânărul trebuia să fumeze în spatele şcolii... şi grăbindu-se la ore ca un elev conştiincios ce era (de unde, avea spatele vânăt de la atâta bătaie) nu şi-a mai stins ţigara, ci a lăsat-o să ardă acolo. Astel că în preajma sărbătorilor de iarnă a ajuns şi el acasă la ai lui... care erau cam în comă alcoolică. De fericire că a ajuns acasă şi că de acum nu mai sunt reguli, a dat peste cap o sticlă de apşoară ieftină.
             Cum-necum, tânărul cu aspiraţii înalte a ajuns la liceu. Nu la cel mai bun, dar a ajuns la un liceu... Dar deja pentru el era prea mult. Şcoala îi ocupa prea mult timp, nu mai avea timp de ieşiri cu tovarăşii, nu mai avea timp să bea în voie, să se întâlnească cu gagici... nu mai avea timp de viaţa lui personală... ajunsese în ultimul hal... nu mai avea pătrăţele! Nu se mai uita nimeni la el dacă nu avea pătrăţele... pătrăţelele înlocuind drama aceea cum că nu are maşină să agaţe fete.
             A renunţat la şcoală... Îi ajungeau 10 clase. Era mai bine decât 2 clase, ca trenul, aşa cum aveau majoritatea din grupul său... Şi pentru că avea 10 clase, cei din grup l-au numit "Înţeleptul". Aveai probleme şi nu avea cine să te rezolve? Dădeai fuga la "Înţeleptul". Aveai probleme cu băieţii din găştile rivale? Dădeai fuga la "Înţeleptul". Erau chestii pe viaţă şi pe moarte? "Înţeleptul" avea soluţia. În cartierul acela era un fel de "Don Corleone".
            Deşi era cunoscut în cartier, nu putea să impresioneze fetele la fel cum făcea cel din gaşca rivală... ăla avea maşină şi nu orice maşină... avea un ditamai Audi... Iar el ce avea? O Dacie din '87... şi din cauza asta suferea în secret.
            A existat o perioadă în care se zvonea că "Înţeleptul" sau "Don Corleone de cartier" murise... pentru că în acea perioadă căzuse într-o beţie crâncenă. Descoperise că iubirea vieţii lui, Paraschiva, nu mai era a lui. Paraschiva, fata aceea timidă care mai bine ţinea gura închisă ca să nu i se vadă cei 3 dinţi şi aparatul dentar... fata aceea care te vedea dublu prin ochelarii tip "fund de borcan", fata aceea care se dezmembra atunci când mergea... fata aceea cu părul ciufulit abia scoasă din porumb... nu mai era a lui... era a celui din gaşca rivală. Şi atunci şi-a jurat, pe Dacia veche a tatălui său, că o să aibă o maşină demnă de el... de un mare barosan ca el...
           Chiar dacă acum stă mai mult pe Facebook şi controlează toate "afacerile" din cartier, vrăjeşte minore şi spală şosete la mână, că iar s-a stricat maşina de spălat a bunicii... el tot vrea să aibă o maşină tare...

           Pentru a afla dacă va avea în sfârşit maşina mult visată, staţi pe aproape...

$m3k3r d3 krt!3r (II)

             El aspiră la o maşină ceva mai bună... se gândeşte chiar să se ducă după văr-su în Spania să câştige şi el ceva caşcaval, dar mai stă pe aici... că i-a promis unu' un loc bine plătit într-o multinaţională, ceva cu asigurarea şi păstrarea unui nivel ridicat de chef...
             Dar tânărul ştie că banii vin la tine numai dacă îi vrei, dacă nu îi vrei... aceştia desigur că nu vor veni. Nu contează dacă munceşti sau nu, trebuie doar să vrei să vină banii la tine şi atâta tot.
Umblă pe Facebook dându-se drept mare şmecher, cu bani şi muşchi în Photoshop, că doar acum oricine e expert în Photoshop. Vrei sâni mai mari? Se rezolvă! Vrei să ai fund mai mare? Nu-i problemă... Vrei să ai bani, maşini şi lei care să te păzească? Iar nu-i problemă. Cu două click-uri se rezolvă. Nu contează că nu ai făcut selecţia bună şi parcă zici că eşti cioplit, nu contează că în jurul fundului sau sânilor tăi mobila şi pereţii s-au deformat... Ceea ce contează e că tu arăţi bine.
              Tânărul se întreţine cu oprele lui Salam, Guţă şi Minune. Pentru el nu există alt gen muzical în afară de manele. Oricum vocabularul lui e limitat la "bani", "femei", "maşini", "faimă", "viaţa mea" şi multe vocale ridica la cele mai înalte note posibile.
El nu are nevoie de şcoală, el are şcoala vieţii şi îi este suficientă. El abia ştie să-şi scrie numele şi să formuleze o propoziţie corectă din punct de vedere gramatical, deoarece în clasa întâi el a învăţat alt alfabet. Astfel că el ştie doar câteva litere, pentru că restul sunt doar o amestecătură de semne gen: ! în loc de I, $ în loc de S, 3 în loc de E şi tot aşa. El folosea foile din manualele şcolare pentru a face avioane şi tot felul de biluţe îmbibate în salivă pe care le arunca în colegi. Dar cu toate acestea el are acum 3000 şi ceva de prieteni pe Facebook, iar lucrul acesta îl bucura nespus văzând profilele celorlalţi colegi... care nu au decât 100 şi ceva de prieteni. Abia acum se vede cine are prieteni şi valoare. El are, nu ăia care au stat cu burţile pe cărţi... şi ce au ajuns? Au ajuns nişte rataţi pe la facultăţi gen ASE, Drept, Jurnalism, Arhitectură, Academia de poliţie... adică bălării din astea care oricum nu te ajută cu nimic în viaţă. El are toate minorele, anonimele, deşucheatele, pornoistele, filozoafele, emoistele de pe faţa pământului în lista de Facebook. El are mii de amici şi de relaţii, dar totul e pe net, nimic mai mult. Are ochii roşii, unii ar spune că de la atâta calculator, ţigări şi băutură... dar nu, el spune că suferă în tăcere de glaucom.
              Şi... trăind o dramă din cauza familiei sclerozate în care a picat... o mamă bârfitoare şi un tată beţivan recunoscut în 3 sate şi jumătate... şi mă-sa în 4 judeţe şi 3 colibe... că atât are gura de mare că bârfeşte de i se încreţeşte păru' singur, fără bigudiuri... el se simte defavorizat.
Vrea şi el măcar o maşină tare, vrea şi el să aibă muşchi, vrea şi el să fumeze ţigări bune... să nu mai fumeze ţigări de contrabandă şi vândute de ţigănci ce scot pachetu' de sub fustă. Vrea şi el ca la cei 18 ani să simtă adrenalina... să simtă că trăieşte... Cineva i-a recomandat să pună mâna pe o carte de gramatică dacă vrea adrenalină, dar nu s-a coborât la genul ăsta de adrenalină care oricum nu era pentru el, totuşi.
Oricum, întâmplările din copilărie şi-au pus puternic amprenta asupra lui.

              Dacă doriţi să aflaţi dramele din copilăria micul şmecher de cartier, staţi pe aproape.

Revin după pauză.

$m3k3r d3 krt!3r

          Vine El, marele boss acasă de la  muncă, nu de la serviciu ci de la muncă. Ca un muncitor ce se respectă pute a transpiraţie, are o burtă mare, hainele de boschetar. Intră în casă bufnind şi înjurând printre dinţi. Înjură fie politicienii, fie pe şefi...pe oricine. Îşi salută soţia: "Ce faci, fă?". Îşi salută şi copilul: "Ce faci, bă?".
Soţia... grasă, purtătoare de bigudiuri, se află într-o proastă legătură cu ceea ce înseamnă curăţenie şi care se uită la telenovele apoi le discută cu vecinele.
Copilul... un tânăr fără noroc. Un copil care s-a născut într-o familie greşită. Un tânăr cu aspiraţii înalte.
..........
          Tatăl şi în acelaşi timp soţul şi capul familiei se aşază în faţa televizorului încă îmbrăcat cu hainele jegoase de la muncă. Dă drumul la tembelizor şi nimereşte la fix un meci. Se foieşte în fotoliu, tuşeşte... nimeni. Văzând că nimeni nu-l bagă în seamă strigă la femeie:
- Făă... unde eşti... adu-mi şi mie berea... repede...
- Sunt în cealaltă cameră şi nu pot, măă... Mă uit la telenovelă...
- Las-o dracu de telenovelă, mişcă-ţi fundul şi adu-mi berea că s-ar putea să vezi telenovela aia cu un singur ochi.
.........
          Desigur, femeia  se supune pentru a evita o eventuală bătaie pe care ar primi-o de la soţul său iubitor.
- Ia de aici...
- Aşa făă... a fost greu? şi îi trage o palmă uşor peste funduleţ, ceea ce îi provoacă o mişcare absolut oribilă a şuncilor de pe fese.
.........
            Femeia se întoarce la telenovela ei, bărbatul se uită la meci, iar băiatul...
Dacă soţia plânge atunci când amantul este împuşcat, iar soţul său înjură echipa adversă, în acest timp... băiatul vrăjeşte gagici pe Facebook. Desigur, şi părinţii au Facebook, dar nu prea ştiu să-l folosească. Şi-au făcut cont doar ca să vadă poze cu rudele şi să mai pună şi câte-o poză cu ei să vadă rudele din Spania şi Italia că ei o duc bine, chiar dacă nu culeg căpşuni şi spală moşi/babe la fund. Băiatul  e mare şi tare în cartier, dar... nu are maşină tare, iar chestia asta nu-i convine. Nu-i place să conducă maşina veche a tatălui... nu poate să agaţe vreo gagicuţă cu o amărâtă de Dacie din '87, care atunci când dai să o porneşti parcă zici că tocmai aterizează o flotă de avioane SH, iar toţi vecinii ies pe la geamuri înjurând şi aruncând cu cartofi stricaţi. Tatăl, văzând la tembelizor că s-au înmulţit furturile din maşini, s-a gândit să aplice o alarmă de ultimă generaţie pe maşină. Ai trecut pe lângă cutia de conserve, eşti răcit şi respiri mai greu? A pornit alarma. Scapi de jos un ac? Imediat porneşte alarma. E o distanţă de mai puţin de 5 metri între tine şi maşină? Porneşte alarma. Indiferent că e zi sau noapte, alarma aia porneşte la orice mişcare. Şi desigur că tatăl, obosit cum e, nici nu mai aude când chiţăie alarma aia noaptea... aşa că săraca alarmă urlă aproape în continuu spre disperarea vecinilor vii cât şi a celor morţi.
"Chiar de curând au început să se întâmple diverse lucruri paranormale într-un cimitir vechi din oraş. Noapte sau zi, scheletele celor morţi se ridică din sicrie şi încep să tragă de acestea, părăsind astfel zona în care, se pare că urlă zi şi noapte o alarmă. Reporterii s-au putut apropia de un schelet şi i-au luat un interviu.
<<- Doamnă, vreau doar să vă întreb ce se întâmplă aici. De ce aţi decis după atâţia ani, zeci de ani chiar, să părăşiţi locul de odihnă>>, reporter.
<<- Băi, tu ăsta de ai carne pe tine, eu stau la doi metri sub pământ şi nu mai pot. Nu mai pot să-mi fac şi eu somnul de furmuseţe absolut deloc. Uite şi tu ce pungi am sub ochi. E îngrozitor. Frumuseţea mea răpitoare se duce pe apa sâmbetei. Ne-am săturat de aceste zgomote care ne trezesc din somnul de veci. Am 289 de ani şi nu am mai pomenit aşa ceva... E lipsă de respect. Aşa ceva nu se mai poate>>, a mărturisit o doamnă moartă acum 200 şi ceva de ani.
Primăria din oraş însă e de altă părere:
<<- Vrem să achiziţionăm cât mai multe alarme ca aceea. Se pare că e o alarmă de calitate, deoarece atât câinii cât şi piscile, şoarecii, gândacii, boschetarii şi violatorii din acea zonă au dispărut complet. Partea proastă e că s-a micşorat numărul de investiţii imobiliare în acel cartier.>>
Dar vecinii bărbatului sunt de cu totul altă părere:
<<- Gata, ne-am săturat. Am chemat poliţia, i-am chemat şi pe domnii de la prefectură, am scris chiar şi o scrisoare la dom' preşedinte, l-am rugat şi frumos pe vecinu' noastru să scoată alarma de pe maşină, dar el nimic... Am încercat să-l ameninţăm, am încercat să-i dăm foc la maşină, dar nimic... Drăcovenia asta nu vrea să ardă... I-am scris pe ea un mesaj în care îl ameninţam cu moartea, dar nu s-a prins. A retuşat cu carioca. Nu mai putem domnule, suntem disperaţi. Noaptea aruncăm cu ce apucăm în maşina aia. I-am spart parbrizul, a pus o bucată de ceolofan în loc... Nu merge nimic. Suntem condamnaţi la nebunie.>>
Cu toate acestea proprietarul maşinii se apără zicând că toţi sunt invidioşi pe el:
<<- Toţi sunt geloşi dom'le. Mor de ciudă că eu am maşină şi ei n-are. Îi roade dom'le invidia. Eu nu aud niciodată alarma de la maşină. Doar inventează. Vor doar să dau maşina la noul program Rabla, să iau banii pe voucher apoi să mă plimbe ăştia prin cârciumi. Las' că-i ştiu eu pe aştia. Nişte javre cu toţii.>>
Şi chiar dacă proprietarul are în cap un cartier întreg, el nu vrea să renunţe la bijuteria lui. Ne întrebăm oare dacă va suferi vreun atac de cord atunci când o minte luminată se va gândi să-i facă maşina bucăţi într-o noapte şi să o ducă la un centru de fier vechi pentru a scoate bani de o bere.", acesta fiind un articol dintr-un ziar local.
           Am povestit toate acestea pentru a înţelege voi mai bine de ce stă tânărul cu aspiraţii înalte în faţa calculatorului, vrăjind puicuţe pe Facebook.

           Însă cam atât pentru astăzi.
Staţi pe aproape că mai umează multe poveşti din această familie cu un copil cu aspiraţii înalte şi cont de Facebook.

Poveşti*

                 Ploaia asta îmi dă aşa o stare de linişte... încât mi-aş da ani din viaţă numai să mă găsesc în aceeaşi stare mereu. O stare de un calm ieşit din comun... O stare atât de profundă încât nu ştiu cum să o explic cât mai bine. O stare care dă dependenţă.
                Picăturile de ploaie spală geamul ferestrei, iar lumea aleargă înnebunită pe străzi. Îmi vine să strig la ei şi să le spun că e doar ploaie, nu se vor topi... dar ei nu mă vor băga în seamă, sau poate îmi vor spune că sunt nebună şi să-mi văd de treaba mea... Şi au dreptate. Ce nebun ar sta în mijlocul străzii aşteptând ca ploaia să-i spele sufletul, ori să danseze în ploaia... sau să meargă liniştit ca şi cum ar fi soare?

Picosecunde de iubire*

                Au fost odată ca niciodată doi tineri... desigur, un el şi o ea. Povestea ar spune că ei s-au cunoscut într-o zi când planetele au fost aliniate, când Soarele îşi arunca toată căldura pe pământ, iar Luna lumina drumurile noaptea, când stelele păreau ca nişte licurici minusculi, când o zână s-a născut la primul râset al unui bebeluş, când o stea a mai apărut pe cer atunci când doi tineri şi-au spus că se iubesc, atunci... s-au cunoscut ei.
                Doi străini ce s-au luptat să fie împreună, dar un scriitor nebun ce le pecetluia destinul avea să se joace cu ei... să-i facă personajele poveştii sale... poate să-i facă să semene cu Romeo şi Julieta, dar povestea să se termine altfel, poate să-i facă să semene cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, dar fără zmei, căpcăuni şi balauri. Acel scriitor voia să scrie povestea a doi tineri care s-au întâlnit din întâmplare şi au dorit să pornească împreună pe aleea pietruită plină de floricele şi fluturi viu coloraţi.

Un fulg de nea

             "Hei, tu! Da, da... TU. Nu te face că nu mă auzi... nu mă ignora. Nu te mai uita, nu e nimeni... Eu nu exist ca persoană, sunt doar o voce. Nu mă ignora, te rog. Doar ascultă-mă. Vreau să îţi spun o poveste... vreau să îţi spun povestea unui fulg de nea.
              <<A fost odată o picătură de apă, undeva, într-un nor. Această picătură de apă a dorit mereu să devină cel mai frumos fulg de nea, a dorit ca celelalte picături să nu o mai trateze diferit din cauza că nu putea să se transforme într-un fulg de nea, adică nu că nu putea... ci îi era teamă. A îndurat multe acea picătură de apă... până într-o zi. În acea zi s-a hotărât să devină un fulg de nea, dar nu orice fulg de nea... ci cel mai frumos... să coboare din nori şi să atingă pielea oamenilor iar aceştia să ţină minte atingerea ei.

Poveste *

              Îmi îndes prea multe haine în geanta aceea micuţă, îmi iau aparatul foto, câteva poze pe telefon cu el... brăţările fără de care nu pot pleca nicăieri... ies pe uşă şi păşesc cu căştile în urechi spre alte zări. Plec în căutarea lucrurilor pe care trebuia să le fi aflat deja.
              Pe peronul gării vântul mi se joacă în păr, iar sunetul trenului pe şine îmi face inima să bată şi mai tare. Mă pot lasa purtată chiar şi până la capătul lumii, sperând doar să găsesc ceea ce caut. Ceea ce caut eu e mai mult decât liniştea, e mai mult decât atât. Vreau să cunosc oameni cu care să am ceva în comun. Vreau să evadez din acest cerc, să păşesc dincolo de el şi să simt mirosul florilor de câmp şi bâzăitul ameninţător al albinelor. Vreau să le spun tuturor cine sunt eu. Vreau să fiu altcineva, într-un alt loc... Vreau să-i spun cuiva că am reuşit... Vreau să întâlnesc pe cineva.

Am obosit...

Am obosit...
             Mă întind pe jos, pe iarba proaspătă şi verde şi privesc cerul. Mirosul proaspăt de iarbă mă linişteşte, mă calmează... Las vântul să-mi mângâie faţa în timp ce admir formele ciudate ale norilor. O floare, un chip, un peşte, o broască ţestoasă...
            Cerul ăsta albastru cu norii lui pufoşi mă face să visez şi mai mult. Mă face să vreau să fiu acolo sus, pe un nor... să văd toată lumea. Să fiu îmbrăcată în mătase albă ca spuma laptelui care să fluture la fiecare pală de vânt. Vreau să stau să privesc lumea...
            Oamenii aleargă în toate părţile, se zbat... Acum râd, apoi încep să plângă. Acum îţi sunt cei mai buni prieteni, apoi sunt cei mai mari duşmani ai tăi. Acum sunt sinceri, apoi te mint.
De ce nu se pot opri puţin să se odihnească?
Să stea în mijlocul naturii şi să viseze. Să uite de toate problemele... Să se relaxeze.
De ce sunt condamnaţi visătorii la eşec?
Dacă visele sunt realizabile, de ce i-am condamna la eşec?
Pentru că visele nu se pot împlini. Sunt doar vise...
Ba se pot împlini...
            M-am ridicat în picioare ca să las vântul cald al primăverii să se joace în părul meu, să-mi mângâie faţa... să mă las învăluită în mirosul florilor de primăvară.
Aş vrea să fiu chiar şi o buburuză. Mică, roşie şi pătată... Să-mi deschid aripioarele firave şi să mă las purtată de vânt. Să zbor sus... cât mai sus... până la nori. Apoi să mă las iar purtată de vânt... Să mă ducă acolo unde ar vrea el...
Aş putea fi chiar şi un fluture cu aripi diafane. Să-mi flutur aripile în vânt, iar atunci când aş obosi m-aş aşeza pe o floare. Aş mirosi-o şi m-aş îmbăta cu mirosul ei. I-aş purta polenul pe picioruşe şi mirosul pe aripi până în depărtări. Şi chiar de aş trăi o singură zi, aş muri fericită... Apoi vântul îmi va purta corpul uşor în vânt, iar apoi îl va lăsa să odihnească pentru totdeauna pe o floare.
Aş putea fi chiar şi o floare. Frumos colorată şi parfumată. Şi de aş fi o floare m-aş lăsa culeasă de un băiat şi dăruită unei fete frumoase. Va avea grijă să mă prindă în părul ei şi să mă poarte peste tot. Îi voi vedea ţinându-se de mână şi sărutându-se. Îi voi vedea jucându-se şi alintându-se. Îi voi vedea fericiţi...
              M-am încărcat. Sunt bine acum. Nu mai sunt obosită... Şi tocmai ce simt cum mă gâdilă o buburuză pe gât...

Încă o scrisoare spre tine

"Dragul meu,

           Dacă ai şti tu câte scrisori am strâns... Le tot scriu şi nu ţi le trimit. Nu am curajul să ţi le trimit. Prefer să le păstrez aici, lângă mine... în sertarul ăsta care e plin de hârtii. Sunt puse în plicuri şi gata să fie trimise spre tine. Dacă ţi le-aş trimite probabil le-ai citi şi te-ai gândi, poate, la mine. Sau poate nici nu le-ai citi, ci le-ai arde. Şi ţi-ai imagina cum mi-ai râde în faţă şi mi-ai reproşa că nu sunt decât o aiurită şi nici că ţi-ar păsa că te implor să te opreşti să mai transformi gândurile mele în cenuşă.
Dar asta, desigur, se întâmplă doar în mintea mea. Habar nu am cum vei reacţiona dacă ţi-aş umple într-o zi cutia poştală cu toate aceste... scrisori. Şi nici nu sunt nerăbdătoare să aflu. Îmi e frică de reacţia ta...
 Dacă nu te-aş fi presat... dacă te-aş fi lăsat în pace să-ţi vezi de toate lucrurile tale. Să te las să-ţi vezi de viaţă, să nu mă amestec eu în ea şi să las acolo... o mică amprentă. Dar nu cred că am lăsat în urmă o amprentă şi doar o urmă de regret acrişor-amar, dar nici de asta nu sunt sigură că am lăsat. Nu ai avut ce învăţa de la mine... cred că doar regreţi...
          Parcă te şi aud cum îmi zici că sunt naivă, că m-am agăţat fără vreo speranţă. M-ai ţinut strâns o perioadă, apoi ai început să-mi dai drumul uşor, uşor lăsându-mă să pic şi să mă trezesc într-un sfârşit. Încă mai plutesc, încă nu am picat. Oricum, nu ştiu de ce aş încerca să te conving că o să mă trezesc din somnul meu profund, când tu eşti sigur că niciodată nu o să o fac... că mereu voi fi aşa...
Mă doare sufletul când ştiu că nu ai încredere în mine, iar eu nu îţi pot dovedi că poţi avea încredere în mine.

Pierd controlul... Mă prăbuşesc, dar tu nu eşti pregătit să mă prinzi. Eşti departe...
Eşti departe şi îţi simt lipsa.

Aş vrea să renunţ la tot.

Să pic în gol, ca în mai toate visele mele...

Să rătăcesc ca o nebună într-un labirint fără ieşire...

Să mă topesc ca un fulg de nea...

Să pot zbura ca o pasăre liberă...

Să fiu un val rece care se sparge de stâncile îngheţate...

Să fiu oricine, nu mai eu nu.

Să mă pierd prin mulţimea de oameni şi să-i studiez...

Să îi ating şi să îi privesc în ochi...

Să le zâmbesc...

          Degeaba am visat, am sperat şi mi-am spus că speranţa moare ultima...
Degeaba!


                                                                                                           Cu drag...
                                                                                                   oricine am fost eu 
                                                                                                                  cândva pentru tine..."


           Frica de a spune celorlalţi ce gândim cu adevărat are, probabil, legătură cu neîncrederea pe care o avem în noi sau frica de a fi catalogaţi de ceilalţi. Degeaba regretăm apoi dacă nu am spus lucrurile la momentul lor... Ar trebui să învăţăm să spunem ceea ce trebuie la momentul potrivit...

Promisiuni

       

"Dragul meu,

       Ştii... nu, nu ştii, nu ai de unde să ştii ce e în mintea mea. Nici eu nu ştiu exact ce e în mintea mea, dar altcineva?! Ai încercat să vezi şi îţi mulţumesc. Ai încercat să-mi arăţi lumea prin ochii tăi, ochii tăi frumoşi în care m-aş pierde oricând şi oricum. Te-aş săruta pe pleoape în fiecare dimineaţă... aş încerca să te privesc în ochi fără ca inima să o ia razna. Aş încerca, dar îmi muşc buza de jos dându-mi seama că nu pot face nimic.            
       Eşti acolo, undeva... undeva în ceaţă, departe. Îţi disting silueta, dar eşti departe. Mult prea departe.
Îmi e teamă să nu te pierd... îmi e teamă că într-o zi îmi vei spune "pa", dar ziua aceea nu vreau să vină niciodată. Aş vrea să dau timpul înapoi şi să recuperez fiecare secundă pierdută aiurea.
Trăiesc în prezent prin amintirile din trecut şi visând că în viitor totul o să fie bine... Sunt o visătoare, nu?
Sunt o visătoare care vrea să-ţi şoptească ceva... dar sunt ca un copil mic care se ascunde şi se ruşinează.

Vreau să mă pierd, să mă ascund în braţele tale... să nu mă mai găsească nimeni altcineva. Să rămân acolo ascunsă.
Iar visez...
        Visez ca azi-noapte... Am visat că îţi sărutam buzele, iar tu îţi plimbai mâinile pe trupul meu aproape gol.
M-am apropiat uşor de buzele tale, ţi le-am atins cu frică... ţi-am sărutat buza de sus apoi ţi le-am cuprins pe amândouă... Atât de dulci, atât de moi... Atât de ireal. 
Sunt o nebună, ştiu... şi ştiu că ştii. Ştii că nu mă pot abţine să nu mă gândesc la tine în modul ăsta. Nu ar trebui... Nu ar trebui să mă gândesc la tine în modul ăsta... Sunt doar un copil.
       Azi-noapte în dorinţa de a adormi număram fiecare pereche de faruri ce se juca pe tavan, apoi întinzându-se pe perete ca mai apoi să dispară făcând loc altor faruri să lumineze camera. Încercam să găsesc acel "ceva special" din mine care te-a făcut să mă ierţi de atâtea ori... Am încercat să-mi explic de ce tocmai "tu"... Am încercat să găsesc o explicaţie la gelozia mea nefondată... Am încercat să adorm, să nu mă mai gândesc la "noi"... Care "noi", nici eu nu ştiu... Am adormit gândindu-mă că sunt doar o profitoare. Sună urât, ştiu... dar aşa îmi imaginez eu că sunt. Profit de bunătatea ta, de înţelegerea ta, de ajutorul tău... sunt o profitoare.
        Mi-am promis de zeci de ori că o să fac, dar nu am făcut nimic. Mi-am promis că o să fac ceea ce vreau cu adevărat fără să mai fiu condusă, dar nu am reuşit. Mi-am promis că o să mă schimb, dar nu am reuşit. Mi-am promis multe şi nu ar mai trebui să-mi promit. Ar trebui să fac, pentru că pot. Degeaba sufletul şi toate gândurile mele se zbat între a se ţine de promisiuni şi a se schimba, când eu afişez în continuare acel aer cum că "nimic nu se întâmplă" şi nedorind cu adevărat să îmbrăţişez schimbarea din cauza fricii de a deveni cineva pe care nu îl mai pot identifica cu mine... cu ceea ce am fost până să mă schimb.
Sunt gânduri care nu fac altceva decât să mă descompună... dar mă readun şi continui. Ce continui? Să sper că într-o zi o să mă schimb, că o să fiu aşa cum îmi doresc şi eu... că totul va fi bine.
        Îţi mulţumesc pentru tot. Nu ştiu dacă mulţumirile mele înseamnă ceva pentru tine, dar eu sper să însemne...

                                                                                              Cu mulţumiri,
                                                                                                    ... oricine aş fi eu pentru tine

P.S.: Pot şi fac..."

       
        E ciudat cum ne dăm seama de ceea ce trebuie să facem doar când ne este greu şi atunci ne promitem că o să facem... dar apoi uităm. Şi apoi regretăm...
Niciodată să nu uiţi ceea ce ai promis. Nimeni nu ar trebui să te înveţe ce ar trebui să faci, tu singur ar trebui să descoperi ce ar trebui să faci cu tine, cu viaţa ta... Tu eşti propriul stăpân. Dar mereu să mulţumeşti celor ce vor să-ţi deschidă ochii, să te ajute...  Niciodată nu o să te ajute o persoană care nu ţine la tine.
Nu uita să le mulţumeşti celor de lângă tine.

"Te rog, te rog... întoarce-te!"

        O lacrimă şi încă una... îi mângâiau obrajii picurând apoi pe o fotografie. Suspină. Atinse fotografia şi simţi cum un fior îi pătrunde în corp...
        Camera era inundată doar de o rază de lumină venită de la felinarele de pe stradă. O pală de vânt făcu draperia de mătase să se mişte încet, simţind cum răcoarea nopţii îi mângâie trupul şi i se joacă în păr. Privi spre uşă aşteptând să se deschidă... De data asta însă nu se mai deschidea...
A profitat până şi de ultima şansă. A crezut că mereu va fi iertată, dar acum ar fi dorit să dea timpul înapoi... A crezut că totul e o joacă, că totul va fi aşa cum vrea ea... dar s-a înşelat, ca de fiecare dată. Mereu e la fel. Nu se poate schimba, nu poate renunţa la acea partea din ea. Degeaba a promis, a vrut, a încercat... dar nu a reuşit. De fiecare dată spunea că vrea să dea timpul înapoi doar pentru a-şi cere iertare, dar de fiecare dată făcea aceeaşi greşeală. Mereu uita. Acum nu va mai uita greşeala făcută...
        Privi din nou fotografia. Un zâmbet îi lumină faţa şi strânse fotografia la piept. Închise ochii...
"- Şi... ăăă... ce vrei să faci mai târziu?
 - Păi... ce vrei să facem?
 - Să ne plimbăm... doar noi doi...
Se apropie de ea îi luă mâna în mâna lui, îi mângâie obrazul în timp ce o privi în ochi. Îşi apropie buzele de ale ei şi i le cuprinse într-un sărut dulce. Îşi împleti degetele cu ale ei, pornind la o plimbare doar ei doi..."
        Se aşeză pe parchetul rece privind cum draperia dansa purtată de vântul care se înteţea. Era fermecată de mişcările draperiei, asemănându-le cu mişcările unei tinere... Închise ochii:
"Picături reci şi mari părăseau norii grei. Ploile de vară sunt imprevizibile. O picătură de ploaie hotărî să-i atingă obrazul catifelat... Ea chicoti.
- Hai mai repede că începe ploaia!
- Dar ploaia e frumoasă...
- Da?!
- Să dansezi în ploaie...
- Adică aşa...
Făcu o piruetă, apoi îl apucă de mână invitându-l parcă la un tango în plină stradă printre picături de ploaie. Făcu zeci de piruete... Ploaia era minunată. Era magică. Dansul în ploaie avea farmecul lui... În timp ce ceilalţi se ascundeau de ploaie, strada era a lor. Îşi unduia corpul sub zecile de mii de picături ce nu încetau să ude pământul...
În paşi de dans îi cuprinse chipul în mâinile lui şi o sărută. Ploile de vară sunt imprevizile...
Ploaia se opri, iar un curcubeu mic îşi făcu apariţia. Începu să râdă şi se lipi de pieptul lui. Iubea ploaia."
       Începu să zâmbească, apoi să râdă... ca mai apoi să-şi de-a seama că lacrimile îi şiroiau pe obraji. Privi din nou fotografia. Inspiră adânc. Se ridică de pe jos şi căută un stilou pe birou. Găsi în cele din urmă un stilou şi se aşeză din nou pe jos, cu faţa spre draperia de mătase ce începuse să danseze din ce în ce mai frenetic. Întoarse fotografia, scoase capacul de la stilou... şi atinse cu peniţa fotografia. Privi din nou spre draperia care flutura... Inspiră şi scrise câteva cuvinte. Suflă peste cerneală să se usuce şi puse capacul stiloului. Citi şi reciti ceea ce scrisese... Privi din nou spre uşă, sperând ca măcar de data asta să se deschidă. Dar uşa nu se deschise. Fără să îşi dea seama lacrimile începuseră să i se scurgă pe obraji...
      Dădu draperia de mătase la o parte pentru a putea ieşi pe terasă. Privi luminile oraşului, privi cerul şi încercă să găsească măcar o stea, dar toate erau bine ascunse în nori... Doar un fulger îşi făcu simţită prezenţa în depărtare... Vântul o învăluia şi se juca cu părul ei...
Privi încă o dată fotografia, o întoarse şi reciti ceea ce scrisese. Începu să suspine şi lăsă lacrimile să i se prelingă pe obraji. Închise ochii.
"- Ştii ceva?! Descurcă-te singură. M-am săturat...
 - Nu, stai...
- Am plecat! Pentru totdeauna.
- Stai!
Se repezi spre el şi îl prinse de mână.
- Nu, te rog... nu pleca.
Îşi smuci mâna din a ei şi deschise uşa...
- Te iubesc! Îmi pare rău...
Degeaba mai încerca să mai spună ceva acum. Era prea târziu. Era doar ea şi gândurile ei..."
     Deschise ochii şi strânse fotografia la pieptul ei... Un fulger despică cerul, iar apoi urmă un tunet semn că ploaia era aproape...
Căuta stelele şi nu le găsea. Nici luna nu se vedea. Nici oamenii nu se plimbau pe stradă...
Vântul începea să se înteţească şi să se joace cu părul ei care se revărsa peste umeri...
Mai privi încă o dată fotografia, apoi îi dădu drumul privind cum e purtată de vânt... departe, foarte departe...
     Începu să picure. Lacrimile deja îi inundaseră ochii. Privi cerul, suspină... strânse ochii... şi ţipă. Ţipătul ei fu astupat de un tunet... Ploaia se înteţise, iar lacrimile îi curgeau necontenit.Căzu în genunchi şi îşi cuprinse chipul în palme... Îşi ridică privirea spre cer şi încercă să-şi stăpânească lacrimile...
"Te rog, te rog... întoarce-te!" 

Aş vrea să fiu un fluture

      "De aş fi un fluture...
Se spune că fluturii trăiesc doar o zi, dar mie mi-ar fi suficient să fac ceea ce vreau.
       Ştii ce vreau să fac?
Aş înfrunta vântul şi ploaia şi aş zbura până la tine.
Chiar dacă vântul va sufla din faţă şi va încerca să mă oprească, eu voi reuşi să ajung la tine. Şi chiar dacă ploaia ar încerca să-mi ude aripioarele, nu va reuşi.
       Şi de o să ajung la tine, o să mă aşez pe umărul tău. Să nu mă goneşti, te rog. Doar lasă-mă să-ţi simt parfumul şi să-ţi admir chipul... Lasă-mă să-ţi ating pielea cu aripile mele. Lasă-mă să-ţi şoptesc un ,,te iubesc'' doar fluturând din aripi. Pot muri chiar în mâinile tale sau chiar luată de vânt... Pot muri chiar şi sub picăturile de ploaie... dar ştiu că voi muri fericită."
     
       Şi uite aşa vei lua parte la moartea unui fluture care a trăit doar o zi. Dar să nu te simţi vinovat pentru că a murit un fluture. E doar un fluture... E doar un fluture care a murit fericit, deoarece te-a văzut... te-a atins.          
       E doar un fluture ce ţi-a şoptit un "te iubesc" auzit doar de el. Tu ai simţit doar a adiere caldă...
Şi chiar dacă ar fi trăit mai mult de o zi, fluturele tot ar fi murit. Şi ştii de ce? Ar fi murit îngheţat...
       Dacă ar fi trăit mai mult de o zi, ai fi avut grijă de el? L-ai fi ţinut în căuşul mâinilor tale şi l-ai fi apărat de frig, de ploaie... l-ai fi apărat de tot? Dacă da, atunci fluturele a ştiut pe cine să aleagă... dacă nu, a murit cu o fericire falsă... Nu va şti niciodată că a murit fără să fi fost iubit.
        Dar cui îi mai pasă de un fluture mort? Mai sunt sute, chiar mii de alţi fluturi... mai mari şi mai frumoşi. Poate fi înlocuit, nu?
        Nu, nu poate fi înlocuit la fel cum nici sentimentele sau persoanele dragi nu pot fi înlocuite. Cred că fiecare din noi avem câte un loc gol în sufletul nostru...
Poate că aşteptăm fiecare din noi câte un fluture să ne umple golul cu gingăşia lui...

Şi dacă e vis...

Aş vrea să mă ţii în braţe şi să nu mă trezeşti.
Urăsc lumina zilei, urăsc faptul că trebuie să mă trezesc... dar cel mai mult urăsc că nu eşti lângă mine.
Şi dacă nu eşti lângă mine mă trezesc dintr-un coşmar şi pic în altul.
Un coşmar cu clovni cu feţe triste
Un coşmar cu zâmbete acre
Un coşmar în care cad în genunchi
Şi încerc să ţip.
Nimeni nu mă aude. Nici eu nu mă aud.
Totul devine gri
Iar eu la fel.
Totul se învârte în jurul meu.
Şi pic, pic în gol...
Cad pe pământul rece şi zeci de picături de ploaie îmi ating corpul
Unde eşti să mă salvezi?
Nu eşti nicăieri. Nu încerc să mă mai ridic
Ştiu că e doar un coşmar din care mă voi trezi mai devreme sau mai târziu.
Renunţ să mai lupt
Renunţ la tot.
Ai câştigat...
Acum zâmbeşte-mi şi spune-mi că...
... a fost doar un vis transformat în coşmar.

File din jurnal III

"Azi xx.xx.xxxx, pozele vorbesc...

     M-am trezit ameţită...
Am simţit o senzaţie ciudată...
Te-am căutat...
Ţi-am căutat trupul, buzele, ochii...
Dar nu am găsit nimic.
Iar a fost un vis. Doar un vis... Nu pot să cred, te-am auzit. Te-am auzit... Erai lângă mine şi îmi şopteai, îmi şopteai cuvinte dulci. Dar a fost un vis.
     Când oare nu o să mai scriu despre tine? Când oare o să încetez să mă mai gândesc la tine? Când nu o să-ţi mai aud vocea în vis? Vocea ta atât de cristalină. Îmi e dor de ea... Încerc să dau timpul înapoi şi să îmi aduc aminte... Ce să-mi mai aduc aminte? Amintirile dor. Totul doare...
     Îmi e cald. Vreau să mă dezbrac, vreau să mă atingi... vreau să simţi căldura corpului meu. Dar eşti departe...
O simplă închipuire, asta eşti... Doare! 
Mă privesc în oglindă şi nu mă recunosc.
Mă uit la fotografii şi aştept să-mi vorbească. Nu o vor face... Dacă pozele ar vorbi toate ar avea o poveste de zis. Chiar şi una simplă în care apare doar cerul... E cerul sub care te-am ţinut de mână... Cerul care a văzut atâtea. Bucurii, fericiri, lacrimi... le-a văzut pe toate.
O poză cu mine ar spune că îi e dor de tine... şi că vrea să te strângă în braţe, să-ţi audă vocea şi să se trezească în fiecare dimineaţă alături de tine... 
O poză cu tine mi-ar spune că totul e absurd. Că nu se poate, e doar un vis... şi dacă nu mă trezesc acum se va transforma în coşmar.
Continui să dorm... 
Mai lasă-mă încă 5 minute, te rog... Încă 5 minute, doar ca să îţi mai aud vocea.

                                                                                                     Cu drag,
                                                                                                           Cea care amână coşmarul"

File din jurnal II

"Azi xx.xx.xxxx, despre timp, vis şi amintiri...

      Par nebună. Nebună după îmbrăţişarea ta, după buzele tale, după vocea ta...
Ahh!! Pozele astea... o să le dau foc într-o zi numai ca să scap de privirea ta care parcă mă urmăreşte, să scap de buzele tale care parcă îmi cer să fie atinse... să scap de chipul tău care mi-a otăvit inima şi sufletul şi toate gândurile...
Ţi-am zis că sunt nebună. Nu pot face asta. Pe tine... pe tine te pot asemăna cu...
... cu o zi de vară în care niciun nor nu se găseşte pe imensul albastru...
... cu cel mai gingaş şi mai parfumat trandafir...
... cu un val rece şi spumos care se sparge de stâncile fierbinţi...
... cu orice îmi place pe lumea asta şi tot nu ar fi suficient.
     Şi de aş putea scrie povestea noastră aş scrie-o cu litere mari, apăsate şi frumos conturate. Aş începe cu "a fost odată ca niciodată" şi aş încheia cu "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Dar ceea ce poate fi scris între aceste formule nu pot decide eu şi nici tu... poate timpul şi destinul... sau poate noi.

     Aş vrea să opresc nisipul din clepsidră. Aş vrea să nu mai curgă. Să stea pe loc...
Aş opri timpul doar pentru a te face să zâmbeşti. 
Aş opri timpul doar să-ţi sărut buzele până când vom considera că e timpul să punem în mişcare nisipul din clepsidră. Poate să treacă o zi, o lună, un an... o veşnicie până când vom da drumul timpului.
Şi de am da drumul timpului te-aş mai ţine puţin de mână doar ca să rememorez clipele care au trecut.
Clipe care s-au dus spre capătul lumii şi au căzut în abis. În abisul amintirilor...

     Doar visez. E un vis absurd. Un vis în care sper... un vis în care visez. Un vis în care totul e frumos. 
Un vis ciudat în care totul e perfect. Tu eşti perfect. Şi nimic altceva nu mai contează...

    Da, sunt nebună iar ideile mele nu au logică... Dar sunt doar nişte idei nebune.

                                                                                               Nebuna care se 

                                                                                                                va vindeca în braţele tale"

Şi lipi alături o fotografie cu el... fotografie cu o urmă de ruj. Doar e o nebună, nu?

File din jurnal

     

"Azi, xx.xx.xxxx,despre durerea din sufletul meu...

     De m-ar întreba cineva vreodată ce doare mai tare, aş spune că amintirile şi cuvintele.
Când citesc anumite cuvinte aş vrea să nu ştiu citi...
Când îmi amintesc ceva aş vrea să nu îmi mai pot aminti..
Doare!
Şi să mă doară!
Eu singură m-am pedepsit. Eu! Nu pot da vina pe nimeni...
Continui să citesc şi să recitesc cuvinte care îmi fac rău. Fac rău sufletului.
Continui să visez şi să sper... şi ştiu că nu e bine. Ştiu că îi fac rău sufletului...
Dar eu continui...
Aş vrea să-mi las sufletul să plece, oriunde vrea el... Să cutreiere mările, să cunoască alte suflete rătăcite. L-aş lăsa să iubească căldura Soarelui... L-aş lăsa să vadă cum e să trăieşti. L-aş lăsa să iubească... L-aş lăsa să preţuiască celelalte suflete. L-aş lăsa liber.
Şi voi rămâne doar eu, doar trupul. Şi voi trăi alături de celelalte trupuri fără suflet... Voi număra zilele până la... infinit?! Sufletul nu cred că va mai dori să se întoarcă vreodată la mine... L-am chinuit...
      Citesc cuvinte scăldate în miere... ştiu că sunt aşa, doar sunt despre dragoste, iubire, vise... dar eu le resimt ca nişte cuvinte amare care îmi intră în sânge şi care nu fac altceva decât să se strângă în jurul inimii şi să o sufoce. Încerc să nu mai citesc, dar nu pot. Nu mă pot opri. Singură îmi fac rău. Citesc, îmi şterg lacrimile... şi continui să citesc.
Mă deranjează dar tac.
Îmi pare rău, dar e cam târziu...
Speranţa... moare ultima?!
Îmi e frică să mai spun ceva acum. Îmi e frică că aş putea face ceva mai rău.
Nu, nu ştiu multe... Nu ştiu mai nimic. Te las să mă înveţi.
Dar... oare e prea târziu?.

                                                                                           Te aştept."

      Termină de scris şi aşeză stiloul lângă agendă... Privi scrisul şi închise agenda. Se aşeză în pat încercând să adoarmă, dar gândindu-se la aceeaşi persoană... sperând că ziua de mâine va fi mai bună.

[...]

    Frunzele foşneau, lupii urlau... iar noaptea venea încet, încet... Într-o peşteră îngustă, într-un colţ de stâncă... era locul unei Vrăjitoare... hidoasă, bătrână şi rea...
Lumina lumânărilor se întindea pe pereţii din stâncă rece... Vrăjitoarea şoptea încet şiruri de incantaţii...
Pisica neagră a Vrăjitoarei se plimba, ea stare nu avea... presimţea ceva...
    Şi Vrăjitoarea privi în globul magic... şi un neg îşi mângâie. Adăugă apă neîncepută, salivă de drac
ochi de broască, picioare de şobolan... amestecă... şi în carte o incantaţie căută. Aprinse o lumânare neagră şi în aer mâinile şi le ridică: "Voi, spirite din alte lumi... veniţi aici... În frunte cu al vostru Lucifer. Lumea e pregătită pentru a voastră venire, de a voastră stăpânire..."
Atunci un vuiet se auzi, iar podeaua trosni... Imediat în cameră se răcori şi un vânt puternic se porni... Lumânarea se stinse... iar vrăjitoarea râse... Ştia ce făcuse... Doar era o vrăjitoare a răului... iar ea pe Diavol îl chemase...
O voce rece şi înfricoşătoare se auzi... "Am venit ca pământul a-l stăpâni" şi în faţa Vrăjitoarei chiar Diavolul se ivi... Un om obişnuit nu ar l-ar fi putut privi... ar fi fost ars, ar fi murit... dar Vrăjitoarea putea... "Bună slugă eşti tu, Vrăjitoareo. Din temniţele terorii m-ai scos şi mi-ai dat pe mână lumea... Tu, slugă ce-mi eşti... Îngenunchează-n faţa mea şi eu mare putere îţi voi da." Vrăjitoarea înghenunche, iar Diavolul îi dădu din a sa putere... Acum Vrăjitoarea putere deplină avea...
    Se putea juca cu Luna de pe cer, se putea juca cu viaţa, cu sufletul, cu moartea... Putea face orice voia...
Ea globul de cristal îl mângâia şi inima ei neagră creştea atunci când vedea cum lumea sub teroare trăia.
Cum oamenii erau chinuiţi, torturaţi şi batjocoriţi... de Diavol şi ale sale slugi. Cum erau puşi în lanţuri, târâţi şi bătuţi... Cum erau împinşi spre Iad, urmând să fie topiţi în cazan...
    Pisica vrăjitoarei privea şi blăniţa şi-o zburlea... Ea acum mult timp o fată fusese şi iubise un tânăr cu suflet cald şi chip divin... Zburau până la Lună şi înapoi împreună... El cunună din raze de Soare îi împletea, iar ea fura stele de pe cer şi în ochii lui loc le găsea... Şi pentru că tânărul încercase să scape lumea de Vrăjitoare, aceasta îl blestemă... şi moartea îi provocă. Fata mult se mai rugă de Vrăjitoare... în genunchi şi cu lacrimi amare ca pe a sa iubire să o ierte pentru această mare nerozie... Vrăjitoarea acceptă cu o singură condiţie... Ea să-i devină slugă pe veci... Fata acceptă, iar tânăra sa iubire la viaţă reveni... Dar fata era acum o pisică cu blana neagră şi cu ochii mari şi trişti... Tânărul văzându-se în viaţă, uită şi de Vrăjitoare şi de fată... şi plecă spre lumea largă. Fetei tare rău îi mai păru... dar tot spera ca într-o zi tânărul o va salva, iar ea va deveni din nou o fată...
      Vrăjitoarea prepara din nou poţiuni, incantaţii şoptea... blestema şi în glob privea. Ea pe mătură se urcă şi plecă... aruncând cu blesteme în urma ei. Pisicuţa de globul magic se apropie şi în el privi. Se îngrozi... Ea lumea dorea să o salveze, dar nu putea. Nu avea puteri, nu avea cum... Ea atunci pe loc îşi aminti de iubirea ei pierdută-n lume... Se apropie de carte şi în ea o vrajă căută. De iubire, de dragoste, de aducere aminte... De împlinirea viselor, a dorinţelor...

File de jurnal...

11 septembrie

Ce e amăgirea? O faptă înşelătoare, o iluzie... Oare e o iluzie? Un produs al imaginaţiei mele? Este realitatea transpunsă în vis?
Un vis frumos, cu miros de iubire, gust de fericire... cu ochi căprui şi voce angelică?

Şi adorm în braţele tale, adorm liniştită... în sfârşit aşteptarea a luat sfârşit. Mă bucur de ce am... Îţi simt parfumul şi căldura corpului... Gândurile ni se amestecă... Îţi simt mâna pe trupul meu... Visez cu tine...

12 septembrie

Se zice că speranţa moare ultima. Speranţa e ceea ce te face să crezi că într-o zi totul va fi bine... Speri că e bine, deşi e departe... Îţi pui toată încrederea în persoana lui...

Ochii tăi îi voi visa la nesfârşit... Prin ochii tăi văd iubirea... 
Îţi simt buzele calde pe umărul meu. Mă întorc cu faţa la tine, te sărut şi te strâng în braţe... şi îţi spun: "Mi-a fost dor de tine. Te iubesc."

13 septembrie

Nimeni nu îţi explică ce e dragostea. Dragostea se simte, nu se explică. Se zice că prima dragoste e de neuitat... Niciodată nu o să-i uiţi privirea, sau atingerea... Niciodată nu o să-i uiţi sărutul... şi parfumul. Mereu va sta ascuns acolo, undeva, în mintea ta... în gândurile tale...

"Ştii cât de dor mi-a fost de tine? De la pământ şi până la cer..."
Apoi urmă o îmbrăţişare şi un sărut... Rochiţa neagră căzu uşor jos, dezvelind trupul nerăbdător...

14 septembrie

Un cuvânt poate apropia sau distruge... "Bună" şi "Adio" sunt antonime... Cuvintele sunt cele care te urmăresc şi care-ţi rămân întipărite în minte...

"Şi dacă eu nu sunt interesat de tine?"
"Şi de ce nu mi-ai spus mai dinainte că nu eşti interesat de mine, de un copil naiv... Îmi pare rău că te-am deranjat."

15 septembrie

Dacă ai putea, ai renunţa la cuvinte? Te-ai putea exprima doar prin gesturi? Ai fi capabil să trăieşti fără a comunica cu ajutorul cuvintelor?

"Şi vreau să vorbim 5 minute... că nu o să mai am timp.."
"E treaba ta, nu sunt eu vinovat cu nimic..."

16 septembrie

Deşi cerul este acoperit de nori, noi ştim că soarele este acolo... undeva, aşteptând să strălucească. Aşa e şi cu dragostea... ştim că există, este undeva acolo şi la un moment dat "va răsări".
De câte ori nu ţi s-a spart sufletul în bucăţi pentru că nu primeai nicio veste de la celălalt? Câte minute/ore dintr-o zi te gândeşti dacă celălalt e bine, e în siguranţă? Adormi gândindu-te la celălalt? Suferi când suferă şi celălalt?
De multe ori...

Nu e lângă mine. E prima noapte când adorm fără el. Îmi e frică... Vreau să adorm în braţele lui protectoare. Vreau să-i aud bătăile inimii... Sper să fie bine...

17 septembrie

Tot ceea ce visezi e inspirat din realitate... Ai dori ca un vis frumos să nu se termine niciodată... Dacă în realitate nu ai parte de ceea ce îţi doreşti, într-un vis purtat pe aripile zorilor... se poate întâmpla ceea ce vrei...

Dormea. Era pe jumătate dezvelită. Ocupa mai mult decât partea ei de pat. Zâmbi. Se aşeză în pat, o luă uşor în braţe, o sărută pe frunte... şi adormi cu ea în braţe.

18 septembrie

Dacă ar fi să ne bazăm pe superstiţii, oare ar fi suficient să ne uităm al ceas la ore fixe şi vom şti că cineva ne iubeşte?
Dacă ar fi să te întâlneşti din pură întâmplare cu unica persoană care îţi ocupă fiecare loc din gând, din suflet, din inimă... ce ai face?
I-aş spune că e o persoană specială, l-aş ţine în braţe, i-aş spune că acum sunt lângă el, că totul e bine... că îl iubesc...

M-am trezit înaintea lui... Am stat şi l-am privit cum doarme. E ca un copil... Îl sărut pe frunte şi pun capul pe pieptul lui. Vreau să-i simt fiecare respiraţie şi fiecare bătaie a inimii...

19 septembrie

Nu a auzit nimeni până acum un înger şi pentru că nici eu nu am auzit niciodată un înger, pot asemăna vocea lui cu cea a unui înger. E atât de caldă, de plăcută... atât de intimidantă...

Se furişă încet în spatele lui, îi acoperi ochii şi începu să chicotească.
"Ştiu că tu eşti", spuse asta în timp ce ea se aşeză în braţele lui.
"Dar poate era altcineva."
"Nu mă poţi păcăli."
Apoi o sărută pe buze şi se jucă cu o şuviţă din părul ei...

20 septembrie

Încrederea, iubirea şi respectul sunt importante într-o relaţie... Dacă îţi pasă de cineva îţi pasă şi de ceea ce face... Îţi pasă de persoana lui, îţi pasă de fiecare cuvânt spus... îţi pasă de orice are legătură cu celălalt.

"Ahh..." şi aruncă cu o pernă în el.
"Mmm... periculoasă."
"Lasă-mă!"
"Şi dacă nu vreau?"
"Pleacă!"
Apucă încă o pernă şi o aruncă în el. Se feri, îi prinse mâinile şi o rugă să se liniştească. Apoi o împinse înspre pat şi o sărută.

21 septembrie


O zi ploioasă în care simţi cum totul se îneacă. Cum sentimentele îţi dansează în ploaie, cum se udă... cum se dizolvă sub bătaia fiecărei picături... şi aştepţi să se reîntregească... să răsară soarele sau să auzi un "bună"...

Îl sărută pe buze, pe gât... îşi strecură mâinile pe sub tricou. Îi mângâie spatele şi pieptul... Îl sărută din nou pe buze şi îl îndemnă să-şi scoată tricoul...

22 septembrie

Dorul este explicat printr-o dorinţă puternică, poate chiar şi o suferinţă sufletească... care te macină, un sentiment de melancolie deoarece îţi doreşti să vezi o anumită persoană...
Ce se întâmplă dacă dorul tot creşte... şi creşte?
O să aflu...

Privi poza apoi citi ceea ce ştia deja pe de rost că stă scris pe spatele ei. 
"Sunt doar al tău, iar tu doar a mea."
Mângâie chipul din poză apoi o strânse la piept.

23 septembrie

Sentimentul de vinovăţie e cel care ne omoară, fără să ne dăm seama, uşor, uşor sufletul... Ne macină... şi nu vom da vina pe celălalt. E doar vina noastră. Ştim asta... Ne învinovăţim, ne certăm pe noi, ne pedepsim... dar pe urmă căutăm alinarea, căutăm să fim mângâiaţi...

"Şi vei avea grijă de mine mereu şi mereu?"
"Mereu."
Îi privi ochii luminoşi apoi o strânse în braţe.

......................................