O iubire...

(IV)
      


      Simţeam cum buzele tale bulci şi calde le strivesc pe ale mele. Sărutul nostru a durat parcă o veşnicie. Îmi plăcea. Parcă nu mă mai săturam de buzele tale şi nici tu de ale mele. Eram contopiţi. Puteam să zic că fanteziile mele se împliniseră. Te sărutam. Era una din cele mai mari fantezii pe care le aveam cu tine chiar din clipa când ai intrat pe uşa clasei...acum câţiva ani. Acel sărut parcă a durat o veşnicie, nicidecum câteva secunde. Nici nu am realizat momentul în care te-ai oprit din sărutat. Nici nu am auzit întrebarea pe care mi-ai pus-o şi pe care a trebuit să mi-o repeţi: "Heii...eşti fericită? Acum nu mai plângi?" şi m-ai strâns în braţe. Radiam de fericire. Eram cred că cea mai fericită fată de pe pământ. Printre zâmbete ţi-am răspuns că sunt foarte fericită, chiar foarte fericită şi te-am îmbrăţişat. M-ai îmbrăţişat şi tu. Parcă era un vis. Îmi promisesem, chiar dacă asta voiam, să nu intervin niciodată între tine şi familia ta, dar atunci...simţeam că sunt vinovată, dar parcă nu mă puteam opri. M-ai luat în braţe şi m-ai aşezat în braţele tale. "Şi...ia spune, îţi place cum sărut?"...era o întrebare la care răspunsul nu putea fi decât: "Desigur că-mi place cum sărutaţi."...Eram în braţele tale, după ce ne sărutasem ...stăteam cu capul pe umărul tău...şi era cel mai frumos moment pe care îl trăisem până atunci. Atunci am uitat toate lacrimile pe care m-ai făcut să le vărs, toate foile rupte, toate ţipetele...toate..."Auzi...dacă tot simţi ceva pentru mine...şi eu la fel (şi m-ai sărutat pe buze din nou), nu ar mai trebui să îmi mai vorbeşti ca şi cum aş fi profesorul tău. Suntem doar noi doi. EU şi cu TINE. NOI DOI. Cum îţi vorbesc eu ţie cu lejeritate, aşa vreau să-mi vorbeşti şi tu. Nu vreau să te mai aud cu nici un fel de "domn' profesor" sau altfel...îmi vorbeşti ca de la egal la egal. Ai auzit?" Era puţin cam absurd ceea ce îmi cereai tu în acel moment. Atâţia ani în care nu te-am scos din "domn' profesor", toţi acei ani în care te-am respectat...iar tu îmi cereai atunci să-ţi vorbesc ca şi cum aş vorbi cu prietenii mei...era ceva peste putinţele mele. Eu tot te mai vedeam ca şi profesorul meu. Nu te vedeam ca şi  iubitul sau prietenul meu. "Da...dar..nu pot. Nu pot...nu-mi stă în fire." Şi m-ai sărutat puternic pe buze. "Ba o să poţi...altfel îţi învineţesc buuzele"..."Daa...dar nu..."..."Să nu te aud că nu poţi!"...Şi mai sărutat puternic pe buze...Atât de puternic încât credeam că mi-ai strivit buzele. "Deci...ia zi...acum poţi?"..."Pot..", am spus uşor fără să-mi mişc buzele care mă dureau îngrozitor. "Ba vezi ce o să poţi, că dacă te mai aud cu "domn' profesor" te bat şi nu cred că o să-ţi placă. Dar pe urmă o să te sărut dulce, dulce să-mi cer scuze..."

*Urmează...