duminică, 5 ianuarie 2014

Categoria grea: tragisme maxime

                           Umblam azi din creanga in creanga pe diverse bloguri si bai, m-a lovit in plin metroul ala in care tanti spune: "Urmeaza statia Tragisme Maxime cu peron pe partea creierului asfixiat". Serios oameni buni? Serios? Prea multe necazuri, esecuri si alte tragedii inimaginabile. Ok, nu o voi face pe sfanta si voi spune ca: "eu nu am scris niciodata despre asa ceva". Dar hei! Am realizat ceva, si anume ca nu te ajuta nici dracu' in problemele tale. Poate ca m-a lovit varsta, sau poate am avut vreo revelatie in vis si nu imi mai amintesc, dar eu vreau de acum realul. Nu mai vreau fantasme frumos prelucrate si impachetate in staniol de buna calitate. Vreau real. Vreau sa-l simt, sa-l mangai, sa-l strang de gat si sa dau cu el de toti peretii atunci cand sunt nervoasa.

                          Tradari, esecuri in dragoste, ruperea unghiei, ochii minunatului x-ulescu cu care nu am vorbit niciodata dar sunt in limba dupa el si alte lucruri pe care le intalnesc din ce in ce mai des, imi provoaca o stare de greata ce nu poate fi dreasa doar cu o lamuie. Da, ascult pe toata lumea care are in portofoliu telenovele de spus, le spun ce as face eu in situatia lor, dar le spun ca nu-mi pasa prea tare de grijile ce-i rod pe toti, ca am si eu destule griji pe cap si destule probleme de sanatate care ma dizolva zi dupa zi, iar stresul in plus imediat ma afecteaza.
                          Nu zic ca nu imi pasa de oameni, ba imi pasa... si inca prea mult de unii, desi nu las sa se vada pentru ca pot profita de acest lucru. Cum am mai zis, ii ascult si in ajut in limita posibilitatilor mele, dar oameni buni, nu numai voi suferiti, nu numai voi aveti necazuri, nu numai voi muriti ca nu l-ati vazut azi pe un anumit x... In ultimul timp chiar am inceput sa citesc mai multe bloguri scrise de baieti, deoarece ei mi se par mult mai cerebrali. Ei nu se tanguiesc precum niste mimozele cu deficit de atentie.
Hai sa fim un pic mai pozitivi, ca pana la urma nu ne doare-n cot daca avem un dram de optimism ascuns in maneca.
                        Da, e problema fiecaruia despre ce scrie si e problema mea ce citesc, dar scriind despre anumite probleme ce ne apasa, pe o parte ne eliberam, dar pe alta ne putem adanci si mai mult in acea apa toxica si se poate ca cel ce-ti citeste acele cateva cuvinte, sa profite de punctele tale slabe, sa se dea cu frumosul pe langa tine, totul sa fie frumos... iar dintr-o data sa descoperi ca nu ti-a fost niciodata un bun prieten, ci doar a profitat de bunatatea si naivitatea ta.

4 comentarii:

  1. Foarte corect ,depide de topic ,pot fi unele chestii care nu stiu daca ar trebuii spuse pe un blog citit de lume iar altele sunt mai amuzante ,mai tragice ,dar ai dreptate ni se intampla la toti sa patim una alta ,dar trecem peste ce va fi va fi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu raman la parerea mea cum ca nu tot ceea ce faci trebuie sa ajunga in mediul virtual. Cele mai amuzante sunt copchilitele de 12-13 ani care sufera mari deceptii in dragoste si tin mortis sa impartaseasca asta cu toata lumea.

      Ștergere
    2. Vrei sa zici gen ''Vai mi-a frant inimia in mii de bucatele si voi murii ca nu voi gasi pe unul ca el ,iar eu la 12 ani ,sunt o copilita care in loc sa ma joc cu papusile ma joc cu p..baietii'' ? Sunt multe de genu' care nu stiu sa scrie dar a trecut iubirea pentru ele si se plang unde pot ,de pareca i-ar pasa cuiva.

      Ștergere
    3. Sunt multe "dive" din astea peste tot. Alea de pe Youtube sunt si mai amuzante... chiar daca uneori imi e rusine de rusinea de care au ele parte, dar nu isi dau seama de asta.

      Ștergere

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.