luni, 1 iulie 2013

Picosecunde de iubire*

                Au fost odată ca niciodată doi tineri... desigur, un el şi o ea. Povestea ar spune că ei s-au cunoscut într-o zi când planetele au fost aliniate, când Soarele îşi arunca toată căldura pe pământ, iar Luna lumina drumurile noaptea, când stelele păreau ca nişte licurici minusculi, când o zână s-a născut la primul râset al unui bebeluş, când o stea a mai apărut pe cer atunci când doi tineri şi-au spus că se iubesc, atunci... s-au cunoscut ei.
                Doi străini ce s-au luptat să fie împreună, dar un scriitor nebun ce le pecetluia destinul avea să se joace cu ei... să-i facă personajele poveştii sale... poate să-i facă să semene cu Romeo şi Julieta, dar povestea să se termine altfel, poate să-i facă să semene cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, dar fără zmei, căpcăuni şi balauri. Acel scriitor voia să scrie povestea a doi tineri care s-au întâlnit din întâmplare şi au dorit să pornească împreună pe aleea pietruită plină de floricele şi fluturi viu coloraţi.

                 Povestea spune că atunci când ei s-au cunoscut o stea a început să strălucească pe cer şi încă mai e acolo, chiar dacă scriitorul se joacă cu emoţiile, sentimentele şi sufletele personajelor sale. Steaua va străluci atâta timp cât inimile celor doi vor bătea la unison, indiferent de ceea ce ar vrea să se întâmple acel scriitor idei încâlcite. Ziua când s-au cunoscut a rămas întipărită adânc atât în mintea lor cât şi a scriitorului. Când a început să scrie la această poveste, scriitorul şi-a dat seama că va fi o poveste specială... cu două persoanje speciale.
                 Dar înainte de a continua povestea, trebuie precizat faptul că cei doi s-au cunoscut într-o seară... pe plajă în timp ce admirau apusul de soare care colora valurile mării în nuanţe de portocaliu roşiatic ca mai apoi să le coloreze într-un violet purpuriu care anunţa faptul că soarele voia să dispară complet. Erau acolo, aproape unul lângă altul, atunci când el o observă. Putea să îi vadă faţa din profil, putea să observe cum obrazul său părea de un galben aprins... cum părul ei părea să fie de foc în bătaia ultimelor raze de soare... În timp ce soarele dispărea complet, pielea tinerei devenea tot mai albă... părând parcă născută din spuma valurilor şi din dragostea lui Poseidon, zeul mării şi zeiţa frumuseţii, Afrodita. Stătea întinsă pe nisipul ce devenea din ce în ce mai rece şi privea cum dispar şi ultimele raze de soare ce mai colorau cerul şi cum începeau să apară primele stele, una strălucind mai tare decât cealalta. Şi el stătea acolo, întins pe nisip, privind la frumuseţea ei răpitoare şi ascultând murmurul mării. Îşi imagina cât de frumoasă îi poate fi vocea... poate chiar ca a sirenelor ce ademeneau marinarii spre stânci prin cântecele lor fermecătoare... Îşi imagina cât de delicată îi era pielea, ca atingerea unor petale de trandafiri... Îşi imagina cât de frumos mirosea, poate ca o dimineaţă însorită într-o grădină plină cu flori... Îşi imagina cum ar fi să vorbească cu ea...
                  Ea îşi întoarse privirea spre el şi atunci putu să vadă în ochii ei două stele ce licăreau. Inima începu să bată nebuneşte, iar sângele să-i fiarbă în vene. Ea îi zâmbi şi îi făcu semn să vină mai aproape de ea. Îi părea un vis, o proiecţie a minţii sale, un joc stupid de marionete... dar ce îi păsa lui de toate astea acum? Se apropie de ea şi privind-o de aproape părea şi mai frumoasă. Părea să semene cu o păpuşă cu chip de porţelan... Ochii îi erau mari conturaţi de gene lungi şi arcuite, obrajii îi erau puţin roşii, iar buzele rozalii şi cărnoase. Corpul îi era firav, iar părul lung îi cădea în cascadă peste umerii acoperiţi doar de bretelele subţiri ale unei rochiţe de vară.
Priveau amândoi spre un punc fix, neavând curajul să spargă această tăcere, să deranjeze murmurul continuu al mării şi sunetele scoase de pescăruşii care planau deasupra valurilor.
- Îţi place să priveşti apusul? îşi luă el inima în dinţi şi o întrebă pe tânăra cea frumoasă.
Ea chicoti şi îi spuse că da, iar apoi totul se cufundă în aceeaşi linişte pătrunzătoare. Începu să adie vântul, iar ei parcă ascultau poveşti spuse de marinari bătrâni care văzuseră multe la viaţa lor. Vântul sufla încet vechi poveşti pescăreşti, dar şi poveşti de dragoste sfârşite în porturi.
- Ştii, eu nu sunt de aici, dar vin des să văd marea... spuse el.
Ea doar zâmbi. Părea şi mai frumoasă atunci când zâmbea. Părea că toată frumuseţea se găsea în ea, iar atunci când zâmbea totul devenea mai frumos.
- Asta înseamnă că... nu o să ne mai vedem? Că nu voi afla niciodată cum te cheamă sau care e culoarea ta preferată? întrebă ea.
- Cred că da... iar dezamăgirea i se citea în glasul lui.
Fata scoase din geantă o bucăţică de hârtie pe care măzgăli o adresă, apoi întinse hârtia tânărului.
- Uite, aici mă poţi găsi. Să-mi scrii.
Îl sărută pe obraz, apoi se ridică de pe nisip. Păşea încet, iar el o privea cum dispare. Părea să plutească datorită rochiei lungi şi vaporoase cu care se juca vântul... Părea o nălucă, iar ceea ce se întâmplase nu părea a fi fost real. Părea că totul fusese un vis de om nebun... dar hârtia din mâna lui părea să-i spună altceva... că tot ceea ce se întâmplase fusese adevărat.
Continuă să asculte hipnotizat cântecul mării privind în depărtare luminile de pe vapoare şi gândindu-se la frumoasa fată.
                    Mai departe, povestea spune că într-o zi el i-a scris o scrisoare de dragoste, mistuit fiind de dorul ce trebuia să îl suporte cu fiecare zi care trecea şi era tot mai departe de acea frumoasă fiinţă. Dar se gândi să-i facă o surpriză şi să-i aducă chiar el scrisoarea. Luă scrisoarea şi porni la drum gândindu-se la cât de fericită o să fie atunci când se vor întâlni. Inima îi bătea tare în piept, dar încerca să se liniştească rememorând acea noapte de pe plajă. Aproape de apus ajunse la ea. Întreba în stânga şi în dreapta oamenii pentru a afla locul exact unde stătea ea. Unii îi spuneau într-o direcţie, alţii în cealaltă... simţea că cineva, acolo, nu vrea ca minunata fiinţă să se bucure de surpriza pe care avea să i-o facă... Dar, de ar fi ştiut cu adevărat că scriitorul doar se juca cu el pentru ca mai târziu să-i vină ideea ca tânără să îl respingă.
                     Într-un sfârşit tânărul a ajuns acasă la fată. Inima îi bătea puternic şi era emoţionat. Se gândea să o ia în braţe, să o sărute şi să-i spună că o iubeşte. Să se plimbe pe plajă şi să-i dăruiască toate stelele de pe cer. Să stea întinşi pe nisip, să se ţină de mână şi să asculte freamătul mării... Ar fi făcut toate acestea dacă tânăra nu i-ar fi reproşat faptul că nu trebuia să vină.
- Nu te-am chemat. Nu trebuia să vii. Trebuia doar să-mi trimiţi scrisoarea şi atât.
Cuvintele acestea i-au străpuns pieptul şi i s-au înfipt în inimă... au săpat adânc şi au făcut rană... Acum, acea frumoasă fată de pe plajă, i se părea un demon născut pentru a-l ucide încetul cu încetul.
- Am crezut că te vei bucura, murmură el cu o voce tremurată.
- Trebuia doar să-mi trimiţi scrisoarea, atâta tot...
Răceala cu care îl trata îi transforma inima în gheaţă şi simţea cum durerea pune stăpânire pe el, iar lacrimile îi încolţeau în ochi. Simţea că acea fată de pe plajă dispăruse, locul ei fiind luat de o vrăjitoare haină cu inima de piatră şi fără sentimente. Se uita în ochii ei şi nu mai găsea acele două stele pe care le văzuse atunci... Acum vedea în ochii ei doar supărare şi mâhnire. Se întoarse cu spatele şi făcu câţiva paşi, apoi îşi întoarse capul spre ea.
- Îmi pare rău că te-am deranjat. Nu se va mai întâmpla. 
Inima îi tremura în piept şi ar fi vrut să ţipe, să o întrebe de ce nu se bucură, să o întrebe ce a făcut cu frumoasa fată... să o întrebe ce a făcut cu inima lui... cum a reuşit să îl hipnotizeze cu frumuseţea ei în acea noapte. Încerca să îşi stăpânească lacrimile şi îşi spuse că nu vrea să o mai vadă vreodată.
                      Dar toate acestea nu făceau parte decât din jocul scriitorului nebun care considera că nu există fericire adevărată fără un pic de dezamăgire, un strop ne nebunie şi o picătură de tristeţe. Numai el ştia ce are de gând să facă cu cele două personaje ale sale... Numai el ştia că într-o noapte, în timp ce câţiva fulgi de zăpadă se încumetau să cadă din nori, tânărul avea să primească o scrisoare... şi nu orice scrisoare, ci o scrisoare de la ea în care îşi cerea iertare pentru comportamentul ei de atunci, că îşi dorea să îl vadă... şi că îl iubeşte. Şi cum mereu sentimentele sunt mai puternice decât raţiunea, tânărul nu a stat pe gânduri, mânat de dorul ce nu mai încăpea în inima lui şi de iubirea pe care voia să i-o împărtăşească tinerei fete a plecat să o întâlnească.
                      A doua zi cei doi s-au întâlnit, iar tânărul văzu că ochii ei sunt şi mai strălucitori, că frumuseţea ei e şi mai răpitoare, că pielea ei e mult mai catifelată decât şi-a imaginat vreodată... Şi-a dat seama că o iubeşte...
- Vreau să mă înveţi să cânt fără cuvinte, să te ascult chiar şi atunci când nu zici nimic, vreau să-ţi ascult buzele cum îţi plâng de dorul buzelor mele, cum lacrimi de fericire ţi se scurg din ochi, vreau să fiu zăpadă şi să mă topesc în mâinile tale... Te rog, lasă-mă să te iubesc şi să-ţi dăruiesc câte o stea în fiecare seară pentru a-ţi face o cunună din stele... lasă-mă să îţi arăt că un pământean poate iubi un înger ca tine... şi te rog să mă crezi că niciodată nu o să vreau să aflu misterul frumuseţii tale...
Tânăra îl cuprinse în braţe şi îi zâmbi.
- O să avem timp o viaţă întreagă să îţi arăt ce e iubirea, să mergem contra timpului şi să ne iubim şi mai mult. Să avem timp să privim norii, să ne punem întrebări fără sens.. O să învăţăm că nu contează ce avem în viaţă... ci că suntem mereu unul lângă altul, vom învăţa împreună să ne iubim reciproc... 
                        Povestea încă mai continuă, steaua încă mai străluceşte pe cer, iar cei doi încă se mai iubesc... chiar dacă kilometrii îi despart, iar scriitorul încă nu le-a dat libertatea de a se iubi fără a scrie el că se iubesc... Oare îi va lăsa vreodată liberi? Oare cei doi vor prinde viaţă şi vor păşi în lumea reală ca două marionete? Asta va rămâne de văzut...

2 comentarii:

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.