Epilog

     Profesorul primind scrisoarea a fost foarte dezamăgit...nu îi venea să credă că fata pe care a iubit-o nu mai e...că şi-a luat viaţa pentru că-l iubea prea tare..
     Zilele şi anii treceau, dar el nu mai era la fel. Gestul tinerei adolescente de care se îndrăgostise...acea fată cu părul creţ...uneori cu zâmbetul pe buze, alteori înnecată în lacrimi...îl făcuse să cadă într-o depresie. Zilele deveniseră negre, nici măcar  zâmbetele copiilor lui nu îi mai alungau tristeţea. Iubirea pentru copii şi pentru  soţia lui la împiedicat să recurgă la un gest absurd...Un gest care l-ar fi adus împreună cu adolescenta de care se îndrăgostise...
    Anii au trecut...copii erau mari...iar el trăia într-un azil de bătrâni după ce soţia lui murise...Şi acum se mai gândea la tânăra iubită...Acum era bătrân...nimănui nu îi mai păsa de el..aşa că a recurs la gestul absolut...
   Ora 18:07...îngrijitoarele din azil alergau disperate după ajutor. Un bătrân murise....
   "M-am îndrăgostit de acel zâmbet al tău...zâmbetul tău..."