joi, 14 februarie 2013

Fără sens

            Îmi ard obrajii şi arunc mereu un ochi la ceas la fără un minut. Ai un stil aparte de a pătrunde în suflet şi de a rămâne acolo.
            Aş prefera să mă pierd printre hăţişurile gândurilor mele, dar în acelaşi timp aş vrea să-ţi povestesc ceva. Orice. Chiar nu ar avea importanţă. Aş vrea să-ţi povestesc despre faptul că bluza mea e roşie sau că iar nu mi-am călcat blugii. Poate o să-ţi povestesc şi despre faptul că lumea se uită la mine ca la o ciudată atunci când murmur un vers... Ţi-aş spune ce am mâncat azi şi ce am făcut. Ţi-aş spune multe, dar nu are rost. Mai are rost să-ţi spun că azi a fost soare şi mă gândeam la faptul că ar trebui să fii fericit că e cald afară?... Toate sunt nişte prostii. Te rog să te faci că nu le-ai văzut.
           Şi uite aşa mai strâng puţin tricoul tău la piept şi îmi spun că eşti lângă mine. E ca un fel de drog. Devin dependentă. Vreau să am acelaşi miros ca al tău... să mă comport ca tine, să fiu ca tine... să fiu tu, dar totuşi eu. Nu prea are logică, nu? Dar te rog să-mi spui ceva ce are logică... Nu, nu probleme de matematică sau alte lucruri de-astea. Spune-mi dacă viaţa are vreo logică, dacă ceea ce gândesc eu are vreo logică, dacă... dacă eu am vreo logică.
          Când eram mică credeam că nu o să mai cresc, că o să rămân aşa mică mereu. Că eu m-am născut mică, iar ceilalţi... exact aşa cum erau. Adică unii s-au născut părinţi, alţii verişori, alţii bunici, alţii prieteni... Vezi tu, eu am avut impresia că o să rămân aşa mică mereu, că nu o să ştiu multe (nu că acum aş şti mai multe...), că nu o să simt vreodată că lumea se poate prăbuşi, dar se şi poate construi... se poate consolida şi se poate creea ceva mai frumos, că se poate îmbunătăţi.
          Câte crăpături sunt pe asfaltul ăsta... Nimic nu poate fi un întreg.
Afară e frig, e al naibii de frig. Şi anotimpurile sunt separate, iar ochii tăi sunt... frumoşi.
Simt cum clipele se dilată şi devin ore, iar orele zile, iar zilele... nişte nopţi de coşmar.
Toată lumea mă crede o nebună că merg pe stradă şi ţin în mână un tricou... Tricoul tău. Prietenul meu e un tricou...
Ştiu, e ciudat...
Totul e ciudat, stai liniştit!

3 comentarii:

  1. Genial! Este atat de subtil, atat de romantic, atat de trist si atat de frumos in acelasi timp!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :"> Atât de multe în textul ăsta?
      Mulţumesc pentru comentariu.

      Ștergere
    2. Da, eu asa consider. Cu placere!

      Ștergere

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.