Poveşti cu ciori

            Şi uite că mai scriu şi eu pe aici... Nu, nu am uitat că am blog, doar că sunt cam împrăştiată în ultima vreme. Vreau să fac cât mai multe, dar nu reuşesc să fac nici măcar jumătate din ceea ce-mi propun.
Ştiu că ar trebui să o iau mai uşor, nu să mă înfig în toate ca văcuţa-n trifoi...
Şi să vă spun şi vouă ceva şi să o luaţi ca pe un sfat, să nu supăraţi mai tare un om deja supărat. Că s-ar putea să "erupă" la fel ca un vulcan. :)
            Am câteva texte care abia aşteaptă să fie terminate, dar inspiraţia mea e în vacanţă. Mai am şi câteva idei, dar care cred că vor rămâne la stadiul de "idei" până o să mă lovească vreo inspiraţie de-aia cruntă (de obicei, inspiraţia asta mă loveşte undeva între 2-4 dimineaţa).
            Într-o dimineaţă mă duceam la şcoală... Mergeam eu pe drum şi văd o cioară în faţa mea, nu ştiu ce naiba păzea acolo... Nici măcar nu prea am băgat-o în seamă. Eram la câţiva paşi de cioară şi începe asta să se agite şi să croncăne... (cioară=pasăre, nu cioară=ţigan). Mă mai apropii de ea şi îşi desface aripile atentând la ghetele mele. "Huuuoo!! Cioară posedată!!", îmi zic în gând. Începe cioară că se agite şi îi dau cu piciorul. (Ce crudă sunt...). Şi uite aşa am scăpat din ghearele ciorii posedate... Ce-i drept a mai comentat ea puţin pe acolo... Mă întreb de ce a reacţionat aşa cioara aia? Îmi cerea oare taxă de protecţie?
Şi ca să vedeţi cât de comice sunt ciorile astea... Eu cum merg şi mă uit după avioane... mi-am aruncat privirea pe o creangă, într-un copac. Pe acea creangă, în acel copac stătea o cioară cu un beţişor în clonţ, pardon... cioc. În faţa mea era un tip chel... iar eu mă uitam la cioară imaginându-mi cum scapă beţişoru' ăla în capu' chelului... Nici nu am terminat eu bine cu imaginaţia, că "poc!", beţişoru-n capu' chelului. Acum mă întreb dacă cioara aia mi-a citit gândurile... :))
              Gata cu pierdutul vremii pe ziua de azi. Mi-am făcut simţită prezenţa, acum pot să dispar ca măgarul în ceaţă până data viitoare.