miercuri, 3 octombrie 2012

5 minute de linişte...

Băi, băăăăiii, băăăăăiiiiii!!!!
Deci, (nu stai, fără deci)... am chef să scriu ceva, dar nu ştiu ce. Pfuuaii... Vineri liber, vineri nu-i liber... ba că vineri sunt zilele liceului şi stăm acasă, ba să sunt zilele liceului şi tre' să venim că cică ne-ar duce diriga nu ştiu unde... Bă, vă hotărâţi?
Am chef de scris ceva horror, dar şi de ceva dulce şi frumos... că şi aşa nu am mai scris nimic altceva în afară de şcoală.
Timpuleeeee unde te duci tu fără mine, timpule??? De ce fugi de mine? Dacă o să te prind vreodată, te leg de mine... nu o să mai pleci nicăieri fără mine. O să fim împreună pe veci... :P

    Poate că aş avea despre ce să scriu dacă aş sta 5 minute liniştită... 5 minute să fiu lăsată în pace şi să nu aud decât cum trece timpul. Timpul trece pe lângă noi fără să ne dăm seama. Spunem că vom face aia şi ailaltă... ne învârtim puţin... ne uităm la ceas şi deja e ora 20.
    Povestea profesoara de română că la un banchet, un elev a invitat-o la dans... şi dansând, elevul o întreabă: "Doamna profesoară, nu-i aşa că dansul ăsta vă aduce aminte de tinereţe?" (profesoara are undeva pe la vreo 35 de ani acum...). Şi cum zicea şi ea... tot trăind printre elevi... şi tot trecând prin clasele a IX-a, a X-a, a XI-a, a XII-a... uneori nu-şi mai dă seama că îmbătrâneşte... Nu ştiu dacă e o problemă să te consideri tânăr mereu sau chiar e de bine.
     Timpul merge înainte şi noi mergem cu el. Nu ne putem întoarce în timp să modificăm viitorul, actualul prezent. Atunci când facem o alegere trebuie să o facem cu cap pentru că ea ne poate influenţa viitorul într-o mai mică sau mai mare măsură. Alege cu cap!
Eu cam încep să regret că am rămas pe profil real. Matematica o să-mi dea bătăi de cap şi îmi e frică la BAC. Ori renunţ la matematică, ori învăţăm să ne suportăm reciproc. Nu mă face pe mine o ştiinţă exactă. Eu oricum nu voi merge la o facultate la care se cere matematică. Drept (criminalistică), jurnalism, psihologie... ştiinţe politice (încă nu am aflat mare chestie)... pe una din astea o voi alege.
Când eram mică eu credeam că, de fapt, "criminalist" înseamnă criminal şi nu înţelegeam de ce se spunea pe la ştiri că au fost chemaţi criminaliştii la faţa locului... Adică pentru ce ai chema un criminal înapoi... Dar timpul a trecut, m-am mai mărit... am înţeles ce înseamnă "criminalist" şi chiar mi se pare interesantă această...  meserie.
Poate dacă aş fi o psiholoagă m-aş putea înţelege şi pe mine. Dar îmi e teamă ca nu cumva problemele celorlalţi să se izbească de mine ca un val... şi să mă înec cu problemele altora.
Mi-aş putea da şi eu seama dacă într-adevăr în atitudinea mea o problemă sau poate ceilalţi nu sunt capabili să mă asculte, să mă înţeleagă... şi doar se aruncă la dat sfaturi, poate chiar şi criticat... Nu am nevoie de nişte critici aberante, am nevoie de critici constructive. Nu am nevoie să mi se repete ceva în mod obsesiv... aşa e temperamentul meu. Ăsta e temperamentul familiei mele. Poate că uneori am de pierdut, dar poate am şi de câştigat...
       Îmi e frică de viitor. Îmi e frică de greşeli. Dar ştiu că pentru a face greşeli trebuie să fac şi alegeri... Nu, nu trăiesc într-un glob de cristal în care totul e perfect. Pe cei indiferenţi îi doare cel mai tare... Deşi ţin minte diverse cuvinte care m-au afectat la un moment dat, încerc să par indiferentă... pentru că mă ajută să trec mai uşor peste, dar ştiu că mă mint pe mine încercând să-mi alung nişte cuvinte din minte. Oare ce e mai rău: să fii cu adevărat indiferent sau doar să pari indiferent?
     



Un comentariu:

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.