Te iubesc azi, mâine şi până într-o zi care sper să nu vină. Te iubesc şi când e soare şi când e ploaie... Te iubesc chiar şi când norii acoperă întreg soarele, dar şi când apare curcubeul după o ploaie. Te iubesc chiar şi atunci când nu eşti tu. Te iubesc când mă faci să râd, dar şi atunci când mă faci să-mi pară rău că ne-am cunoscut. Poate că ăsta e defectul meu... că te iubesc. Ochii mei te caută peste tot, iar sufletul îmi curge şi se prelinge uşor din corp...
Te aştept să-l aduni şi să-mi faci inima să bată tot atât de tare ca înainte. Nu am uitat ce e iubirea şi încă ştiu la ce se foloseşte... Azi sunt ceea ce ieri nu am fost, iar mâine e mult prea departe pentru a spune ce voi fi... Pentru toţi sunt o umbră, o fantomă din trecut... Sufletul îmi e din ce în ce mai amar, iar inima îmi plânge de dorul tău.
Sunt doar versuri triste dintr-o poezie pe care ţi-o dedic ţie, muza tristeţii, a iubirii şi a inocenţei.
Un simplu om printre alţi o mie...
P.S: Citeşte printre rânduri..."
Zilele trec uşor, dar nopţile sunt ca un coşmar. Aştepţi ca nopţile să treacă mai repede, dar ceva împiedică alunecarea lină a timpului. Ai impresia că timpul stă pe loc. Te zbaţi să scapi din strânsorile nopţii, dar ea îşi apasă degetele reci cu unghii mari din ce în ce mai tare pe gâtul tău. Simţi că te sufoci şi te agiţi şi mai tare. Te trezeşti transpirat şi abia respirând. Te uiţi la ceas şi abia au trecut cinci minute... Mai sunt atâtea ore, atâtea minute şi atâtea secunde până blestemul nopţii se va ridica...
Culcată în patul tuturor amintirilor dureroase, al nebuniilor de neuitat şi al lacrimilor vărsate în numele iubirilor compromise, aştepţi cuminte ca soarele să răsară. Auzi ticăitul ceasului şi începi să numeri şi tu. O secundă, două, trei, patru... ceasul nu mai ticăie, iar timpul a stat pe loc. Simţi că pici într-o prăpastie... simţi că pici în gol... simţi că te vei strivi de pământul rece şi umed. Dar totul e un coşmar. Te trezeşti şi numeri mai departe... cinci, şase, şapte, opt... Ticăitul ceasului îţi răsună în timpane şi ai impresia că te va surzi. Îţi asupi urechile, dar sunetul tot se aude.
E linişte. O pală de vânt îţi mângâie corpul parcă inert... Stai şi priveşti tavanul implorând ca timpul să treacă mai uşor, să răsară soarele, iar demonii nopţii să te lase să dormi.
Îţi aduci aminte de scrisoare şi o reciteşti. De fiecare dată când o citeşti cuvintele au un alt înţeles. De fiecare dată descoperi lucruri noi care până acum le credeai neştiute. De fiecare dată descoperi noi sensuri pe care le poţi da propoziţiilor şi îţi pui şi mai multe întrebări. De fiecare dată e altfel. Şi când se întâmplă asta, te gândeşti de ce tu... de ce a trebuit ca tu să iei acest rol într-o piesă care să îţi răscolească tot sufletul? Atâtea întrebări cu răspunsuri care plutesc undeva, deasupra ta, răspunsuri pe care oricât te-ai chinui... nu le poţi prinde...
Soarele este aproape, ascuns undeva între nori... Trebuie doar să îl descoperi.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Zâmbeşte şi tastează!