miercuri, 26 iunie 2013

Poveste cu fluturi*

                  Păşea încet pe aleea umbrită a parcului admirând jocul unor fluturi zglobii ce încercau să atragă atenţia prin frumuseţea lor fermecătoare, fără să se mai uite pe unde mergea.
Uneori, din neatenţie, se pot întâmpla multe lucruri... lucruri cum ar fi să dai peste cineva pe stradă din întâmplare. Să te lipeşti de pieptul lui şi să tresari... să te uiţi în ochii celuilalt şi să simţi cum inima încetează să te mai asculte. În acel moment să te blochezi, să nu mai ştii ce să spui, să-ţi bată inima atât de tare încât să simţi că ar vrea să iasă din piept, să simţi mii de fluturaşi în stomac... fluturaşi care se vor transforma în fluturi din ce în ce mai mari. Inspiri iar buzele îţi ard. Tremuri şi îţi doreşti să dispari...

                    E noapte... Norii par a fi fugăriţi de vânt, lăsând să se vadă stelele ca nişte pistrui ai nopţii, iar luna strălucind ca un diamant pe cer. Stătea întinsă pe pat gândindu-se la ce am fi noi, oamenii, fără amintirile şi fără visele noastre... Cum am putea noi trăi fără amintiri, fără să ne amintim acele momente care ne-au marcat viaţa, fără a ne aminti privirea acelor oameni pe care i-am întâlnit pe stradă... Ce am fi noi fără visele noastre? Nu am mai putea visa la faptul că într-o zi ne-am putea întâlni, din nou, pe stradă... din pură întâmplare cu acea persoană... să avem curajul să-i zâmbim şi să o întrebăm cum o cheamă. E frumos să visezi că într-o zi îi vei povesti toate acestea chiar persoanei la care te gândeşti acum...
                  Se trezi, iar primul gând care îi trecu prin minte a fost acela dacă o să-l mai întâlnească şi azi pe acel băiat. Ar fi vrut să se lovească din nou de el, să-i admire din nou privirea, să-i vadă acel zâmbet, să-i atingă pieptul şi astfel să simtă că e în siguranţă.
Ar fi vrut să stea amândoi pe o bancă, sub un copac bătrân şi să discute, să râdă şi să viseze... Dar îşi dădu seama că îşi dorea prea multe de la un străin pe care nici măcar nu ştia dacă o să-l mai întâlnească vreodată... dacă cumva drumurile lor se vor mai întâlni vreodată...
Nu avea de unde să ştie că undeva, acolo, în colţul lui de lume... şi băiatul se gândea la ea. Se gândea la acea copilă care prin naivitatea şi neatenţia ei s-a lovit de el în timp ce urmărea jocul hipnotizant al fluturilor. Şi-ar fi dori să o mai întâlnească, să o întrebe cum o cheamă şi să vorbească cu ea... nu doar să se înţeleagă din priviri...
                 Dorindu-şi să-l reîntâlnească, păşi din nou pe aceeaşi alee umbrită rugând îngerii să il scoată din nou în cale... Se plimbase atât de mult încât nici nu îşi dădu seama când soarele începu să apună şi dădea impresia că se aprinsese un foc pe bolta cerească. Şi-ar fi dorit să stea amândoi să privească cum discul soarelui cobora încet, încet lăsând loc lunii şi stelelor ce păreau a fi stropi de argint pe o pânză neagră.
Îşi dădu seama că nu mereu se întâmplă ceea ce îţi doreşti... că nu mereu primeşti ceea ce vrei. Începea să creadă că avusese o singură şansă, iar aceea se dusese odată cu gândul ei de a dispărea.
                 Stătea din nou întinsă pe pat cu sufletul înecat în dezamăgire şi într-o dorinţă nebună de a ţipa... de a prinde aripi şi de a pleca în căutarea lui. Ar fi crezut că e un vrăjitor sau un magician... că a hipnotizat-o cu frumuseţea şi privirea lui. Îşi dorea să îl revadă, dar în acelaşi timp să-l şi uite... Îşi dorea ca viaţa să-i revină la normal, chiar dacă inima îşi dorea cu totul altceva.
                 A doua zi soarele nu a mai avut loc pe cer. Norii domneau, iar tunetele o făceau să tresară. Câteva picături se prelingeau pe geam. Se ridică din pat şi atinse geamul, dorindu-şi parcă să simtă ploaia aceea rece. Fulgeră, iar fulgerul i se reflectă în ochi. Făcu un pas înapoi şi rămase acolo pentru câteva secunde, apoi se întinse din nou în pat dorind ca visul ei să continue... Se reîntâlnise cu el, iar ea îi sări în braţe... Îşi dorea atât de mult ca visul să continue... Şi-ar fi dorit ca el să se întoarcă măcar în visele ei, să simtă din nou acei fluturi în stomac, să simtă din nou acele bătăi puternice ale inimii...
Tresări din somn. Un tunet o trezise din nou. Ploaia se opri, dar norii erau încă acolo... ameninţători şi gata să spele străzile oraşului, dar şi să le dea prilejul îndrăgostiţilor să danseze în ploaie. Îi plăcea să se plimbe după ce ploua, să simtă răcoarea şi să inspire acel aer curat.
                  Se plimba pe aleile pustii ale oraşului căutând răspunsuri la întrebări stupide şi naive... de ce iubim? de ce simţim mai bine fericirea după un necaz? de ce uneori ne ascundem în trecut? de ce totul ar trebui să aibă sens? de ce o viaţă întreagă ne temem de anumite lucruri? de ce nu avem curajul să spunem mereu ceea ce gândim? de ce... Şi îşi pierdu şirul de întrebări atunci când auzi din faţa ei un "bună". Îşi ridică privirea din pământ şi căuta privirea celui ce îndrăzni să-i curme gândurile... şi i-ar fi aruncat o privire acuzatoare dacă privirea aceea nu i s-ar fi părut cunoscută, dacă nu ar fi recunoscut acel parfum, acel zâmbet... acel trup. Pentru o secundă uită de tot... uită că îl cautase şi el nu apăruse, uită de tot şi făcu loc emoţiilor...
                   Trecu o zi care mai apoi se transformă într-o săptămână, apoi într-o lună... ca mai apoi într-un an...
Stăteau amândoi în camera ei, întinşi pe pat... iar ea cu capul pe pieptul lui, privind amândoi furtuna de afară.
- Ia spune-mi tu mie, cum m-ai suportat atâta timp?
Liniştea puse stăpânire pe camera cufundată în întuneric şi doar un tunet sparse acea linişte. Îl sărută pe obraz, apoi pe gât... iar în cele din urmă se ridică din pat. Era îmbrăcată cu un tricou de-al lui ce îi lăsa să se vadă coapsele şi liniile fine ale corpului... Aruncă o privire pe fereastră şi zâmbi.
- Ştii, uneori unele lucruri se întâmplă cu un scop. Nu am crezut vreodată că o să ţin la un străin, că o să-mi pese de el... că o să visez cu el şi că o să mă joc cu stiloul pe hârtie conturând cele mai frumoase întâmplări în jurul tău. Nu am crezut că mă vei face să-mi doresc mai multe... să-mi doresc să te văd în fiecare zi, să vreau să-ţi aud vocea în miez de noapte, să-mi doresc ca în fiecare dimineaţă să fii acolo, lângă mine... să am cui spune bună dimineaţa... Poţi fi la exterior rece, insensibil şi arogant... dar în interior nu eşti nici pe departe aşa. Aş vrea să văd în fiecare zi persoana din interiorul tău...
Se aşeză pe pat şi începu să se joace în părul lui.
- Ştiu că nu eşti perfect, nimeni nu e perfect... toţi avem defecte, dar cu timpul am învăţat că nu are rost să ţi le spun, ci să le accept... pentru că îţi ştii şi singur defectele. Mereu am vrut să te fac să zâmbeşti, să îţi mai aduc o rază de lumină în suflet, să te fac să te gândeşti la mine în momente în care pur şi simplu ai uita de mine. Nu am vrut niciodată să te impresionez sau să îţi arăt vreodată că m-ar afecta, uneori, indiferenţa ta. Nu am vrut niciodată să te presez cu anumite întrebări... Nu am vrut să fiu altfel pentru că te-aş fi minţit. Nu am vrut să fie aşa de la început... Dacă e să dai vina pe cineva pentru toate ce s-au întâmplat, te rog, dă pe mine... Eu am fost cea care s-a uitat după fluturi, dar crede-mă, nu regret nimic din această joacă.
                      Se aplecă şi îl sărută. El începu să-şi plimbe mâinile pe spatele ei, făcând-o să se încordeze. O întinse pe pat şi o sărută pe buze, apoi pe gât, continuând să se îmbete cu parfumul ei. Tricoul îşi făcu loc pe podea, iar el continuă să-i mângâie trupul cu buzele în timp ce fulgerele proiectau pe pereţi cele mai frumoase şi mai romantice umbre...

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.