Doar un om calcă în picioare frunzele moarte şi înfruntă ploaia, iar tristeţea şi durerea se împletesc în sufletul lui precum ploaia şi tunetele se împletesc în natură.
Şi plouă şi parcă cerul ar plânge necontenit. Norii grei se mişcă încet şi se duc departe şi se pierd în zare. Omul zâmbeşte şi hoinăreşte în neştire pe străzile pustii. Nu se fereşte de ploaie, nu are o umbrelă care să-l acopere, înfruntă vântul şi merge mai departe.
Vântul răsună, iar ceaţa se lasă... omul străbate străzile mergând spre miazănoapte. Şi încet murmuă un cântec, şi-şi îndeasă mâinile în buzunare. Un fulger despică cerul, iar ochii îi licăresc.
Se întreabă unde eşti tu astăzi, dar nici vocea sa interioară nu-i mai răspunde. Alunecă în amintiri şi se prăbuşeşte în dezamăgiri. Se ridică înălţat de vise, dar privirea ta îl trimite într-o altă lume.
Drumul se lungeşte şi capătul nu i se mai vede... şi plouă şi parcă cerul ar plânge necontenit.
Şi acel om iubea cu patimă şi un foc îi stătea aprins în suflet, iubea cu întrega sa fiinţă, dar ghimpi mari l-au înţepat, l-au rănit şi l-au umilit.
Mereu a pus lucrurile bune în faţa celor rele, mereu a iertat, mereu a vrut să nu vadă greşelile ce se întâmplau în spatele unei cortine. A negat faptul că oamenii pot fi altfel decât îi vedea el.
Iar acum scrie versuri de foc pe o inima de gheaţă şi zâmbeşte. Arde şi nu iartă, aşteaptă să dispară, iar ploaia să-i spele rămăşiţele.
Se opreşte la un colţ de stradă, se rezeamă de un vechi felinar iar vântul rece îi îngheaţă lacrimile pe obraji.
E un sfârşit, dar totuşi un nou început. Şi atâta linişte e în jur încât numai murmurul vântului sălbatic se mai aude.
Cat de poetic ,interesanta creatie.
RăspundețiȘtergerePoetic? Interesantă părere ;)).
Ștergere