Mânjesc pagini de jurnal

                       "Degeaba aş spune poveşti complicate, pentru că puţini vor fi cei ce vor înţelege adevăratele idei, sentimente şi gânduri pe care am dorit să le împărtăşesc. Mi-aş lua şi acum porţia de iluzie, dar îmi e poftă de realitate. Aş muşca din ea cu putere, apoi aş bea numai o gură de nepăsare. De ce tocmai asta? Nici eu nu ştiu.
Degeaba cer un nou început, o nouă şansă, dorindu-mi să trăiesc clipe ce să nu aibă un sfârşit. Sunt zile în care mă întreb ce m-ar putea opri din a-mi dori toate acestea şi, desigur, de a le obţine.

Dar vezi tu, era noapte iar eu eram acolo... pe stradă... obosită, dar cea mai fericită. Acum îmi e greu să cred că s-a întâmplat, că a trecut, că cine ştie când se va mai întâmpla asta...

Nu ştiu cine sunt şi nici ce vreau... ce-mi doresc şi ce pot să fac cu adevărat. Nu există nimic perfect în realitatea asta care ne înconjoară. Nici dacă va fi alt început...


La a patra alarmă de telefon, m-am trezit şi eu. Al naibii de ciudat. Niciodată nu dorm atât de mult... Plec, mă rătăcesc, ajung acasă şi mă îmbăt cu apă rece... Şi mă culc. Nu-i nimic. Mi se întâmplă des.

Cică dacă te uiţi la ceas la oră fixă, cineva te iubeşte. Tind să cred că mă iubeşte cam tare şi nu vrea să mă lase să dorm... Mi-am adus aminte de o hârtie pe care notasem nişte idei într-un moment de maximă inspiraţie. Desigur că nu mai ştiam la ce mă referisem şi ceea ce doream să scriu în continuare... sau măcar de ce am scris asta. Uneori aş vrea să plâng, să am chef să plâng... dar până nici de asta nu mai am chef. Tind să cred că nu mai am chef nici să respir. 

Uneori mă gândesc cum ar fi să mă îmbrac, să ies pe stradă, să iau primul tren şi să cobor la ultima staţie. Să încep o nouă viaţă, să-mi fac prieteni, să-mi caut un loc de muncă, să încerc să mă descurc singură...
Astea-s vise, iar ceea ce scriu eu acum nu e nimic altceva decât o descărcare de gânduri şi idei peste care s-au aşternut tone de praf. Hai, nu chiar tone... ci doar kilograme. 

Azi noapte am visat că fugeam de ploaie, fugeam mâncând pământul... şi m-am ascuns într-o casă veche. Când am păşit în casa aia am avut senzaţia unui deja-vu... Am început să inspectez casa şi am dat de un pergament. Nu înţelegeam nimic din el, dar am continuat să citesc. 
Apoi ploaia s-a oprit, am luat pergamentul cu mine şi am ieşit afară. Când m-am uitat pe mâna mea aveam o cicatrice în forma unei litere... Ciudat al naibii! 
Unii ar spune că ploaia abundentă ar însemna belşug şi bunăstare, alţii spun că sufletul şi inima vor suferi. Eu nu ştiu ce să mai cred, dar aş da beşugul şi bunăstarea numai să îmi păzesc sufletul şi inima de suferinţe.

Ar trebui să încetez cu plângerile şi linguşelile..."

M.G.