Când eram mică desenam inimi mai mari, mai mici, mai strâmbe, mai rotunde... Credeam că aşa arată inima noastră... Minte de copil. Apoi prin generală am aflat cum arată inima noastră cu adevărat. M-am îngrozit. Nu putea să arate aşa. Era prea urâtă şi nu semăna deloc cu desenele mele. Atunci mi-am zis că sigur nu putem iubi cu inima aia... E prea urâtă ca să iubim cu ea. Am crezut că mai avem o inimă, undeva în suflet, cu care suntem capabili să iubim. Cu inima aia urâtă din piept sigur nu puteam iubi, sigur mai exista o altă inimă...
Nu, altă inimă nu mai avem. Poate doar una imaginară... undeva în suflet în care păstrăm amintirile, cu care simţim iubirea, ura, fercicirea, tristeţea, dezamăgirea... care bate în ritmul trăirilor noastre.
De ce să nu avem şi două inimi?
Pentru că pe cealaltă trebuie să o găseşti... astfel încât să te completezi.
 |
| Dintr-un anumit unghi poate semăna cu o inimă... |
" - Cum arată inima ta?
- Ca un norişor pufos, făcut din vată de zahăr..."
Nici acum nu îmi vine să cred cum arată inima noastră în realitate,dar câte sentimente poate să cuprindă ea.
RăspundețiȘtergereSă înţeleg că nu sunt singura care gândeşte aşa... :).
Ștergere