joi, 27 decembrie 2012

Încă o scrisoare spre tine



"Dragul meu,


           Dacă ai şti tu câte scrisori am strâns... Le tot scriu şi nu ţi le trimit. Nu am curajul să ţi le trimit. Prefer să le păstrez aici, lângă mine... în sertarul ăsta care e plin de hârtii. Sunt puse în plicuri şi gata să fie trimise spre tine. Dacă ţi le-aş trimite probabil le-ai citi şi te-ai gândi, poate, la mine. Sau poate nici nu le-ai citi, ci le-ai arde. Şi ţi-ai imagina cum mi-ai râde în faţă şi mi-ai reproşa că nu sunt decât o aiurită şi nici că ţi-ar păsa că te implor să te opreşti să mai transformi gândurile mele în cenuşă.
Dar asta, desigur, se întâmplă doar în mintea mea. Habar nu am cum vei reacţiona dacă ţi-aş umple într-o zi cutia poştală cu toate aceste... scrisori. Şi nici nu sunt nerăbdătoare să aflu. Îmi e frică de reacţia ta...
 Dacă nu te-aş fi presat... dacă te-aş fi lăsat în pace să-ţi vezi de toate lucrurile tale. Să te las să-ţi vezi de viaţă, să nu mă amestec eu în ea şi să las acolo... o mică amprentă. Dar nu cred că am lăsat în urmă o amprentă şi doar o urmă de regret acrişor-amar, dar nici de asta nu sunt sigură că am lăsat. Nu ai avut ce învăţa de la mine... cred că doar regreţi...
          Parcă te şi aud cum îmi zici că sunt naivă, că m-am agăţat fără vreo speranţă. M-ai ţinut strâns o perioadă, apoi ai început să-mi dai drumul uşor, uşor lăsându-mă să pic şi să mă trezesc într-un sfârşit. Încă mai plutesc, încă nu am picat. Oricum, nu ştiu de ce aş încerca să te conving că o să mă trezesc din somnul meu profund, când tu eşti sigur că niciodată nu o să o fac... că mereu voi fi aşa...
Mă doare sufletul când ştiu că nu ai încredere în mine, iar eu nu îţi pot dovedi că poţi avea încredere în mine.

Pierd controlul... Mă prăbuşesc, dar tu nu eşti pregătit să mă prinzi. Eşti departe...
Eşti departe şi îţi simt lipsa.
Aş vrea să renunţ la tot.
Să pic în gol, ca în mai toate visele mele...
Să rătăcesc ca o nebună într-un labirint fără ieşire...
Să mă topesc ca un fulg de nea...
Să pot zbura ca o pasăre liberă...
Să fiu un val rece care se sparge de stâncile îngheţate...
Să fiu oricine, nu mai eu nu.
Să mă pierd prin mulţimea de oameni şi să-i studiez...
Să îi ating şi să îi privesc în ochi...
Să le zâmbesc...



          Degeaba am visat, am sperat şi mi-am spus că speranţa moare ultima...
Degeaba!


                                                                                                           Cu drag...
                                                                                                   oricine am fost eu 
                                                                                                                  cândva pentru tine..."


           Frica de a spune celorlalţi ce gândim cu adevărat are, probabil, legătură cu neîncrederea pe care o avem în noi sau frica de a fi catalogaţi de ceilalţi. Degeaba regretăm apoi dacă nu am spus lucrurile la momentul lor... Ar trebui să învăţăm să spunem ceea ce trebuie la momentul potrivit...


3 comentarii:

  1. Ai mare dreptate! :( E mai bine sa regretam ceea ce am facut decat ceea ce nu am facut! Frumoasa scrisoare, dar prea trista :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi prea multă bucurie de crăciun :P. Gata cu bucuria.
      Ar trebuie să ne gândim bine atunci când facem ceva astfel încât să nu regretăm nimic. :)

      Ștergere

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.