Nu sunt eu aia care să facă recenzii la vreun soi de carte şi nici nu o să încep să fac recenzii, doar că voiam să scriu despre cartea asta care mi-a atras puţin atenţia... dar nu foarte mult.
Am terminat de citit o carte... Nu pot spune că a fost excepţională, dar nici nu pot spune că a fost rea. A fost citibilă. Am însemnat câteva paragrafe, unele sunt însă ciudate.
Dar mai întâi să vă zic ce se petrece în cartea asta. Cartea asta îl are în prim-plan pe un puşti de 11 ani cu o înălţime cam de 1,70 şi care crede că are un dar special. Acest "dar" special e să detecteze minciunile spuse de cei de lângă el. El visează chiar că o să intre în cartea recordurilor cu acest dar al său. Se apucă chiar să facă un jurnal în care notează fiecare lucru legat de miunciuni, de descoperirea acestora.
Băiatul reacţionează la început într-un mod ciudat la miunciuni. La început vomită, apoi i se înroşesc urechile... apoi devine nervos... Studiază mimica şi gesturile celor din jur atunci când mint şi încearcă să-i facă să spună adevărul. La finalul cărţii el renunţă să mai afirme că are acest "dar" după ce ia adus numai belele.
Toată cartea se învârte în jurul băieţelului care încearcă mereu să descopere adevărul. Într-adevăr, e frustrant să ţi se ascundă adevărul chiar dacă eşti copil. Dacă părinţii îţi ascund adevărul asta te face şi pe tine, ca şi copil, să le ascunzi adevărul.
Mă întorc la carte şi la paragrafele însemnate.
Carte, chiar pe la început, conţine un paragraf tare urât... să nu zic chiar un paragraf care îţi provoacă silă, dezgust şi ai vrea să nu mai citeşti cartea.
"Tata cufundă sacul în cada cu apă fierbinte. Îl văd cum pluteşte o clipă şi apoi se duce la fund. Pisoii se zvârcolesc înăuntru şi agită sacul. [...] Bulele de aer s-au împuţinat. [...] Tata se întoarce spre mine, ia un pisoi în mână, îl învârteşte prin aer şi îl izbeşte cu capul de marginea căzii. Se aude un trosnet puternic, sunetul craniului sfărmat. [...] Ţine deaspura căzii pisoiul cu craniul făcut praf. Nu vreau să moară şi încă mai sper că o să trăiască, dar sângele i se scurge din cap şi urechi şi nu mai mişcă."
Probabil deja v-am scărbit şi cred că era mai bine să scriu asta la sfârşit sau deloc... Mai multe nu pot comenta aici...
**** Paragraful ăsta nu l-am notat şi nici nu-l găsesc, aşa că o să-l scriu din memoria mea care nu prea e de elefant.
"Am intrat în camera ei. Dormea goală. Niciodată nu mai văzusem pe cineva gol. Purta doar o pereche de chiloţi, iar mâna dreaptă o ţinea pe stomac, care părea foarte mare. Sânii îi atârnau înspre subsuori şi i se vedeau nişte vinişoare mov, iar sfârcurile îi erau maronii." (descrierea bunicii)
Nici aici nu am ce comenta că e aiurea şi dezgustător şi paragraful ăsta.
" - Ca de exemplu?
- Nu mai eşti considerat un copil. Nu te mai cocoloşeşte nimeni. Fii flatat de această nouă atitudine. Dacă oamenii văd că te descurci, nu te mai lasă să te sprijini pe ei. Se aşteaptă să te ţii drept şi sigur pe picioare. Cu cât eşti mai încercat şi mai puternic, cu atât vom avea mai puţină grijă de tine."
Desigur, e vorba de maturizare. Maturizarea... acel pas pe care mulţi aşteaptă să-l faci. Acel moment în care devii o persoană responsabilă, momentul când cei din jurul tău au încredere în tine... acel moment când nu te mai dă nimeni la o parte, atunci când nu îţi mai spune nimeni să taci când ai ceva de zis... Momentul în care ceilalţi te văd ca pe egalul lor. Dar unii după ce se maturizează şi după ce au trecut prin toate astea şi nu le-a plăcut... aşa se comportă şi cu cei pe care ei îi consideră copii. Acum sunt maturi...
"- Oamenii slabi repetă numai ce-au auzit de la alţii şi, în felul acesta, se prostesc."
Fraza asta mi-a atras atenţia, deoarece mă uit în jurul meu şi văd diverse persoane care copiază "celebrităţile" de la tembelizor. De ce nu decid ei singuri ce li se potriveşte cu adevărat? Mulţi copiază gesturile, vocabularul, îmbrăcămintea altora...
Poate fi vorba chiar şi de naivitate... şi de fascinaţia cu care priveşti pe cineva., de modelul pe care vrei să-l urmezi, dar nu consider că e ceva rău aici.
În ciuda tuturor lucrurilor pe care le cred unii, nu "alung" sfaturile bune ale celor de lângă mine. Le păstrez, le analizez, mă gândesc cum aş face... cum m-ar ajuta... şi poate nu ar trebui să le mai analizez atât de mult şi să le pun direct în aplicare.
"Merg în sufragerie şi mă aşez pe covorul nou, moale. Camera e atât de curată şi spaţioasă. Mă întind pe jos şi mă rostogolesc pe podea. Îmi scot pantalonii ca să simt covorul pe pielea goală şi apoi îmi scot chiloţii ca să simt covorul şi pe fund."
Alta paragraf ciudat. Expresia feţei a fost una de pe 9Gag, ceva în genul : :|
"Am observat că, atunci când oamenii mint, le trece un fel de umbră pe faţă, ceva ca un nor; arată de parcă sunt pe moment ascunşi vederii, devin mai puţin reali, mai puţin genul de persoană cu care eşti obişnuit."
" - Am un instinct, ştiu că minciunile provoacă emoţii involuntare şi că aceste emoţii nu pot fi ascunse în totalitate. [...]
- Pot observa aceste emoţii pe feţele oamenilor sau în posturile lor, în modul în care îşi mişcă mâinile precum şi în alte semne. Îmi dau seama când minte un mincinos abil pentru că <<unul dintre cele mai importante indicii care arată că este vorba de o decepţie este dezarmonizarea dintre spusele unei persoane şi expresiile feţei sau trupului>>."
"Mincinoşii au obiceiul să-şi susţină minciunile cu expresii ca: <<Pe cuvânt de onoare>>, <<Zău că aşa e>> sau <<Pe mormântul mamei mele>>."
De puţine ori am putut observa lucrul acesta la oameni. Sunt persoane care devin false, care se fâstâcesc, se încurcă, se joacă cu ceva... nu te privesc în ochi, roşesc atunci când mint. Dacă e o persoană pe care o cunoşti destul de bine, iar la un moment dat, în timp ce vorbeşte face anumite gesturi care îţi ridică suspiciuni... s-ar putea să mintă persoana respectivă.
"Mă urc pe ea. Îi stau pe stomac şi şolduri şi vreau să rămân acolo şi să-i privesc faţa calmă, dar ea se mişcă şi geme. Ca s-o opresc, iau perna, i-o pun pe faţă şi apoi mă întind peste ea, peste pernă, şi mă las cu toată greutatea mea. După ce nu mai mişcă, îmi pun capul pe pernă. Suntem amândoi somnoroşi acum. [...] Perna îi înăbuşă ţipetele şi gemetele, dar tot mi-aş dori să fi dat drumul la radio şi să acopăr acest zgomot îngrozitor. Cu toată puterea, apăs perna, îi ţintuiesc braţele jos şi încerc s-o potolesc, să nu mai dea din picioare. Când încetează să se mai lupte, în cele din urmă, mă ridic de pe ea şi-o privesc: e din nou calmă, e mai drăguţă. Mă ridic de pe pat. S-a sfârşit."
După ce am citit paragraful nu ştiam ce să cred. Ori a omorât-o pe maică-sa, ori cartea s-a transformat în una porno... Nici nu a omorât-o şi nici porno nu a devenit. Doar că băiatul a vrut să o ajute pe mama lui să adoarmă şi pentru un moment i s-a părut să mama lui nu mai aparţine realităţii... Şi de aici am început să cred că puştiu' e dus cu pluta.
"... mă aşez pe pat şi-mi arunc hainele pe fereastră. Cămăşile, pantalonii şi şosetele cad mai încet decât mă aşteptam şi cred că vor ateriza în balcoanele de la parter...
Merg în bucătărie cu valiza goală. O deschid şi o pun pe jos, la picioarele tatei.
- Am împachetat.
- Unde-ţi sunt hainele?, întreabă tata.
- Le-am aruncat pe fereastră."
Ciudat şi paragraful ăsta şi care îmi întărăşte ideea cum că puştiu e puţin dus...
Cam astea au fost paragrafele care mi-au atras atenţia. Bine, dacă aş reciti acum cartea probabil ar fi alte paragrafe care mi-ar atrage atenţia...
Nu e o carte chiar rea... Cartea asta, din punctul meu de vedere, vrea să scoată în evidenţă efectele dezastruoase pe care le au minciunile în mintea copiilor, adolescenţilor.
Şi m-a făcut să vreau să observ mai bine oamenii... :-?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Zâmbeşte şi tastează!