"Te rog, te rog... întoarce-te!"

        O lacrimă şi încă una... îi mângâiau obrajii picurând apoi pe o fotografie. Suspină. Atinse fotografia şi simţi cum un fior îi pătrunde în corp...
        Camera era inundată doar de o rază de lumină venită de la felinarele de pe stradă. O pală de vânt făcu draperia de mătase să se mişte încet, simţind cum răcoarea nopţii îi mângâie trupul şi i se joacă în păr. Privi spre uşă aşteptând să se deschidă... De data asta însă nu se mai deschidea...
A profitat până şi de ultima şansă. A crezut că mereu va fi iertată, dar acum ar fi dorit să dea timpul înapoi... A crezut că totul e o joacă, că totul va fi aşa cum vrea ea... dar s-a înşelat, ca de fiecare dată. Mereu e la fel. Nu se poate schimba, nu poate renunţa la acea partea din ea. Degeaba a promis, a vrut, a încercat... dar nu a reuşit. De fiecare dată spunea că vrea să dea timpul înapoi doar pentru a-şi cere iertare, dar de fiecare dată făcea aceeaşi greşeală. Mereu uita. Acum nu va mai uita greşeala făcută...
        Privi din nou fotografia. Un zâmbet îi lumină faţa şi strânse fotografia la piept. Închise ochii...
"- Şi... ăăă... ce vrei să faci mai târziu?
 - Păi... ce vrei să facem?
 - Să ne plimbăm... doar noi doi...
Se apropie de ea îi luă mâna în mâna lui, îi mângâie obrazul în timp ce o privi în ochi. Îşi apropie buzele de ale ei şi i le cuprinse într-un sărut dulce. Îşi împleti degetele cu ale ei, pornind la o plimbare doar ei doi..."
        Se aşeză pe parchetul rece privind cum draperia dansa purtată de vântul care se înteţea. Era fermecată de mişcările draperiei, asemănându-le cu mişcările unei tinere... Închise ochii:
"Picături reci şi mari părăseau norii grei. Ploile de vară sunt imprevizibile. O picătură de ploaie hotărî să-i atingă obrazul catifelat... Ea chicoti.
- Hai mai repede că începe ploaia!
- Dar ploaia e frumoasă...
- Da?!
- Să dansezi în ploaie...
- Adică aşa...
Făcu o piruetă, apoi îl apucă de mână invitându-l parcă la un tango în plină stradă printre picături de ploaie. Făcu zeci de piruete... Ploaia era minunată. Era magică. Dansul în ploaie avea farmecul lui... În timp ce ceilalţi se ascundeau de ploaie, strada era a lor. Îşi unduia corpul sub zecile de mii de picături ce nu încetau să ude pământul...
În paşi de dans îi cuprinse chipul în mâinile lui şi o sărută. Ploile de vară sunt imprevizile...
Ploaia se opri, iar un curcubeu mic îşi făcu apariţia. Începu să râdă şi se lipi de pieptul lui. Iubea ploaia."
       Începu să zâmbească, apoi să râdă... ca mai apoi să-şi de-a seama că lacrimile îi şiroiau pe obraji. Privi din nou fotografia. Inspiră adânc. Se ridică de pe jos şi căută un stilou pe birou. Găsi în cele din urmă un stilou şi se aşeză din nou pe jos, cu faţa spre draperia de mătase ce începuse să danseze din ce în ce mai frenetic. Întoarse fotografia, scoase capacul de la stilou... şi atinse cu peniţa fotografia. Privi din nou spre draperia care flutura... Inspiră şi scrise câteva cuvinte. Suflă peste cerneală să se usuce şi puse capacul stiloului. Citi şi reciti ceea ce scrisese... Privi din nou spre uşă, sperând ca măcar de data asta să se deschidă. Dar uşa nu se deschise. Fără să îşi dea seama lacrimile începuseră să i se scurgă pe obraji...
      Dădu draperia de mătase la o parte pentru a putea ieşi pe terasă. Privi luminile oraşului, privi cerul şi încercă să găsească măcar o stea, dar toate erau bine ascunse în nori... Doar un fulger îşi făcu simţită prezenţa în depărtare... Vântul o învăluia şi se juca cu părul ei...
Privi încă o dată fotografia, o întoarse şi reciti ceea ce scrisese. Începu să suspine şi lăsă lacrimile să i se prelingă pe obraji. Închise ochii.
"- Ştii ceva?! Descurcă-te singură. M-am săturat...
 - Nu, stai...
- Am plecat! Pentru totdeauna.
- Stai!
Se repezi spre el şi îl prinse de mână.
- Nu, te rog... nu pleca.
Îşi smuci mâna din a ei şi deschise uşa...
- Te iubesc! Îmi pare rău...
Degeaba mai încerca să mai spună ceva acum. Era prea târziu. Era doar ea şi gândurile ei..."
     Deschise ochii şi strânse fotografia la pieptul ei... Un fulger despică cerul, iar apoi urmă un tunet semn că ploaia era aproape...
Căuta stelele şi nu le găsea. Nici luna nu se vedea. Nici oamenii nu se plimbau pe stradă...
Vântul începea să se înteţească şi să se joace cu părul ei care se revărsa peste umeri...
Mai privi încă o dată fotografia, apoi îi dădu drumul privind cum e purtată de vânt... departe, foarte departe...
     Începu să picure. Lacrimile deja îi inundaseră ochii. Privi cerul, suspină... strânse ochii... şi ţipă. Ţipătul ei fu astupat de un tunet... Ploaia se înteţise, iar lacrimile îi curgeau necontenit.Căzu în genunchi şi îşi cuprinse chipul în palme... Îşi ridică privirea spre cer şi încercă să-şi stăpânească lacrimile...
"Te rog, te rog... întoarce-te!"