vineri, 23 noiembrie 2012

Într-o zi...

     Într-o zi te-aş lua de mână şi ne-am aşeza la o masă.
Nu te-aş privi în ochi pentru că nu aş avea curaj. Aş pleca ochii şi aş repeta în gând monologul pe care mi l-am creat. Voi inspira, iar cu ochii plecaţi o să-ţi povestesc multe...
O să-ţi povestesc despre...
... fiecare picătură de ploaie care mi-a picurat pe obraji...
... cât de frumoasă era lumea prin ochii tăi...
... fiecare stea numărată în lipsa ta...
... îngerii cărora li s-au frânt aripile...
... zilele în care nu ai fost lângă mine...
... fiecare zâmbet pe care l-am văzut pe chipul tău...
... cuvintele dulci pe care le-au putut rosti buzele tale...
... mângâierile fine cu care mi-ai dezmierdat corpul...
... nopţile în care am plâns...
... cât de mult te-am aşteptat...

Şi mă voi opri să-mi stăpânesc lacrimile.
Şi dacă o să te ridici şi o să pleci... te rog să nu te uiţi în urmă. Nu vreau să mă vezi plângând...
Mă voi resemna.
Mă voi ridica...
Şi voi aştepta să-mi crească din nou aripile numai ca să te pot veghea...


2 comentarii:

  1. Foarte frumos..Adevarul e ca dorul si singuratatea ne impling de multe ori sa facem si lucruri frumoase , sa numaram stelele sau altceva..e mirific , insa gandurile alea ca nu poti sa il/o vezi sau sa-i vorbeste sau simplul gand ca nu stie nici ca existi..Asta e ..chiar trist..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ştii ce e mai trist de atât? Să te ignore cineva...
      :)

      Ștergere

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.