joi, 15 noiembrie 2012

Câinele, mâncător de "de toate"

     Ce mă enervează cel mai tare e atunci când cineva minte... sau învăluie adevărul, că o fi şi-o păţi, că stai să vezi... că nu ştiu ce... prostii d'astea de fraierit.
     Şi că tot zic de mincinoşi şi minciuni, să vă zic noua minciună... "mi-a mâncat căţelu' scutirea". Băi, serioooss?? În epoca de piatră se folosea minciuna: "mi-a mâncat dinozaurul tema", prin deşerturi: "mi-a mâncat cămila tema", prin munţi: "mi-a mâncat vulturu' tema", în zonele cu apă: "mi-a mâncat peştele tema"... Şi, ajungând în timpurile noastre s-a ajuns la scuza: "mi-a mâcat căţelu' tema". De la "mi-a mâncat căţelu' tema" au pornit alte chestii... "Iubi, da-ţi jur că mi-a mâcat căţelu' telefonu' şi nu am putut să-ţi răspund" (ete fâs, era cu amantu')... "Iubi, da' jur că am făcut mâncare, doar că a mâncat-o câinele pe toată" (desigur, toţi ştim că ea nu a făcut mâncare ci s-a uitat la telenovele), "Domn' profesor, nu am avut după ce învăţa că mi-a mâncat căţelu' caietu'" (toţi ştim că dracu' de copchil, elev silitor... ce să-i faci, a stat toată noaptea şi a jucat un amărât de joc în reţea), "Şefu', ştiţi... ăă... documentele care trebuiau predate azi... le-am luat acasă şi mi le-a mâncat căţelu'" (nu, desigur că nu s-a întâmplat asta... l-a durut la degetu' mic de la picioru' drept de documentele alea până în ultimele 5 minute când trebuiau predate), "Iubi, da-ţi jur că lănţişoru' ăla de la tine era pe aici pe undeva... doar că l-a mâncat căţelu' când am fost la bunica..." (ce-i trebe' ei un amărât de lanţ de argint de la un prost care o iubeşte, pe când poate da din posterior şi-i pică ditamai lanţu' de aur), "Mamă... ştiu că mi-ai spus că trebuie să-ţi aduc carnetu' cu note, dar când veneam de la şcoală... şi ţineam carnetu-n mână... a tăbărât un câine pe mine şi l-a mâncat" (şşhh... da' să nu-i spuneţi lu' maică-sa, da' avea un cârd de note de 3 şi 4... dar şşşhh..), "Draga mea, serios... ţi-am luat flori... da' le-a mâncat câinele" (desigur că nu i-a luat flori, băăii... cum să dea bani pe nişte buruieni inutile, din punctul lui de vedere, când a putut foarte bine să mai bea câteva beri... dar ce nu ştie el e că dacă îi cumpăra flori avea o noapte plină...), "Şefu', serios acum... sacii cu ciment erau acolo... doar că a trecut un câine pe lângă ei şi i-a mâncat" (bineînţeles că i-a cărat acasă, ori îi va vinde, ori îi va folosi la ceva util în casă... că doar e criză, ce tastatura mea), "Unde e cadoul de ziua mea?, În timp ce veneam spre tine s-a repezit la mine un câine şi l-a mâncat" (zgârcit/ă din fire, nu a vrut să mai dea nişte bani pe un cadou... pierdere de bani, că doar e criză... am mai zis), "Doamna dirigintă, mi-a fost atât de rău... şi am stat acasă, dar am fost la doctor şi mi-a dat scutire... da' mi-a mâncat-o căţelu'" (fără comentariu, fără comentariu, fără comentariu... da' dacă o să o aud spunând asta, voi râde şi mai mult decât am râs prima dată...).
       Mai sunt şi alte exemple, da' aţi prins cre'că ideea cum că săracu' sac de purici e vinovat pentru toate greşelile noastre...
       Îmi şi imaginez o scenă... Te duci în faţa unui câine cu ochii maarrii şi umezi (nu câinele să aibă ochii mari şi umezi, ci tu)... te mai smiorcăi puţin... şi numai ce-ţi aruncă câinele o privire d'aia plină de milă şi-l auzi spunându-ţi: "Bine frate... ce vrei să mai mănânc de data asta?". Să nu-ţi vină să-l strângi în braţe... mânca-l-ar mama pe el de puricos.

Băi, sfatu' meu e următorul: să împuşcăm toate javrele. Într-o zi ne vor mânca şi pe noi... alea dracu javre puricoase...

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.