joi, 2 august 2012

Călătorie în timp IV


    Ora de psihologie trecea greu. Poate mai greu decât ora domnului Harms... Deşi nu credea în zvonuri, nu-şi putea lua gândul de la ceea ce-i spusese Alice despre domnul Harms şi de la faptul că mama ei spusese că fetele de vârsta ei aveau deja un iubit. Dar ea ştia că nu e genul de fată care ar sta toată ziua după un tip... Asta era mai potrivit pentru Alice, nu pentru ea. Alice avusese atâţia iubiţi până acum... Ea nu era aşa. Ea critica orice băiat. Deşi Geosh arăta destul de bine, tot era un ratat. Era prea plin de el... prea rebel. Sigur nu ar fi înţeles-o pe ea, ciudata aia care are drept prieten o fantomă şi care îşi doreşte să călătorească în timp. Ora trecu şi se întoarse acasă. Se întinse în pat şi se întreba unde e Rick... Lucy închise ochii pentru câteva minute, mai exact până apăru Rick.
- Hei, te-ai întors. Cum a fost?
- Ahh... m-am săturat de orele astea de psihologie. Nu-s nebună...
Rick râse. Era atât de frumos... dacă ar mai fi fost în viaţă Rick ar fi fost iubitul ideal. Lucy îi zâmbi.
- Ce ai păţit? Chiar zâmbeşti ca o nebună...
Lucy se încruntă la el. Luă o pernă şi o aruncă în el.
- Ştii foarte bine că nu mă poţi lovi...
- Ahhh...
- Bine, ce ai mai păţit de fapt?
- Totul e anapoda. Viaţa mea e anapoda. Repet, totul.
- Şi eu sunt anapoda? o întrebă Rick.
- Tu... ăă... nu... desigur că nu. Tu eşti echilibrul meu.
- Aha... Dar totuşi, de ce zici că totul e anapoda?
- Pentru că eu sunt o ciudată, vorbesc cu fantomă care nici măcar nu sunt sigură ca a existat. E anapoda că lumea mă crede o ţicnită din cauza asta. Nah, dacă aş şti că lumea m-ar vedea normală dacă nu mai vorbesc cu tine aş renunţa la tine... Mai e şi domnul Harms şi Beatrixe... şi mă tot gândesc dacă e adevărat sau nu ceea ce  mi-a spus Alice. Mai e şi ziua mea... Şi dorinţa mea stupidă de a călători în timp...
Lucy luă de pe noptieră albumul cu fotografii şi îl răsfoi...
- Ştii, acum câteva nopţi am avut un vis. Eram prin 1700 şi purtam o rochie imensă...
Lucy vorbea continuu, răsfoind albumul foto şi nu observă că Rick nu mai era în cameră...
- Ştii, eu chiar îmi doresc să călătoresc în trecut...
Lucy se uită prin cameră, dar nu îl mai văzu pe Rick.
- Mda... Specific ţie, pleci când am chef să rămâi şi stai când nu am chef să rămâi... Fir-ai tu!
- Lucy, hai la masă, se auzi vocea mamei de jos, din bucătărie.
Lucy închise albumul şi coborî scara. Se gândea unde o fi dispărut Rick, dar nu avea nici cea mai vagă idee.
Termină de mâncat şi se bucura că ai ei nu o mai întrebaseră ce îşi doreşte de ziua ei. Urcă în camera ei şi fu surprinsă să nu-l vadă acolo pe Rick. Încerca să-şi dea seama unde a plecat Rick, dar nu avea nici cea mai vagă idee. Lucy se apucă de teme...

   Era dimineaţă. Razele soarelui pătrundeau în camera ei. Deschise ochii şi se uită prin cameră. Rick nu era nicăieri. Lucy începu să se îngrijoreze. Nu-i sătea în fire lui Rick să dispară aşa... dintr-o dată. De când îl întâlnise în cimitir, la moartea bunicii ei, Rick îi devenise cel mai bun prieten... Nu mai dispăruse aşa. Nu-şi putea aminti ce spusese atât de rău să-l fi supărat pe Rick... sau poate avea alt motiv pentru care plecase...
Lucy se ridică din pat şi se îndreptă spre baie. Apa rece o trezea. Îşi privea faţa somnoroasă şi se gândea unde putea fi Rick. Îi simţea atât de mult lipsa... Era chiar îngrijorată...
Trecuseră deja trei zile de când nu îl mai văzuse pe Rick şi era atât de supărată şi tristă.
- Bună draga mea! o salută mama ei...
- Ăăă... bună.
- De ce eşti aşa abătută? Azi nici măcar nu ai şcoală...
Ce putea să-i zică mamei? Că era supărată că Rick plecase şi nu era nicăieri? Ceva mai nebunesc de atât chiar nu putea spune...
- Nu... nu am nimic. Mamă, pot ieşi să mă plimb?
- Ăăă... desigur. Dar vreau să te întreb ceva... eşti supărată din cauza unei iubiri neîmplinite?
Mama ei nici nu o cunoştea... Dacă ar fi cunoscut-o mai bine ar fi ştiut că ea nu e genul de fată care umblă după băieţi... Dar Rick... Rick putea fi iubirea ei neîmplinită.
- Nu mamă, nu.
- Bine atunci...
Lucy ieşi din casă şi inspiră adânc. Mergea agale cu mâinile în buzunare, dând cu piciorul la fiecare pietricică care îi ieşea în cale. "Unde eşti Rick?" Îi era atât de dor de el... El era singura persoană... adică nu singura persoană, că nu mai era demult o persoană, era singurul ei prieten care o înţelegea... Nu-şi putea da seama de ce Rick plecase. Cu ce îl supărase? Oare îşi găsise altă prietenă? Oare ea era geloasă?

3 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gata, te-am adăugat. Acum aşteptăm să scrii. Mulţumesc că ai acceptat.

      Ștergere

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.